Menu

Articol

0 Comentariu

Muzeul relaţiilor destrămate

Am fost, ieri, la muzeul din Reşiţa, unde pictorul Vasile Popovici şi-a vernisat o expoziţie personală de icoane şi picturi naive. O expoziţie interesantă şi emoţionantă, având în vedere şi faptul că artistul este imobilizat într-un scaun cu rotile şi îşi foloseşte mâinile cu dificultate. După vernisaj, s-au format acele cercuri binecunoscute, alcătuite din public şi gazde, în care se discută despre câte-n lună şi în stele, se molfăie o sărăţică, se bea o apă, o cafea. M-am nimerit într-un grup de vreo patru persoane, dintre care, am înţeles, două erau gazde, ceva gazde principale sau cercetători principali. Iar unul dintre principalii aceştia a povestit despre un proiect de a aduce la Reşiţa un „Muzeu al iluziilor”, ceva interesant şi exotic. De aici, discuţia a alunecat spre „Muzeul relaţiilor destrămate”, un muzeu care există la Zagreb, muzeu despre care nu ştiam, dar, mi-a captat atenţia instantaneu. Zicea principalul că „Muzeul relaţiilor destrămate” cuprinde obiecte donate de oameni, împreună cu poveştile lor. Obiectele în sine, în cele mai multe cazuri, nu reprezintă mare lucru, însă, împachetate în poveşti devin istorii fabuloase, despre iubiri, trădări, despărţiri, drame, tragedii, nostalgii. Am reţinut povestea unui pantof, care a aparţinut unei femei care şi-a părăsit iubitul şi a plecat undeva în Occident pentru a practica prostituţia. Iubitul n-a uitat-o, a rămas cu iubirea în suflet şi, după un timp, a plecat să o caute, găsind-o la locul de muncă. Atunci, a rugat-o pe fosta iubită să-i dăruiască un pantof. A păstrat pantoful cu sfinţenie, probabil, în dulapul cu bibelouri (zic eu, că nu se cade să-l fi pus în debara), iar, când s-a înfiinţat Muzeul relaţilor destrămate, a dăruit pantoful, cu tot cu povestea tristă. În altă vitrină erau două pastile de ecstasy, însoţită de povestea a doi dealeri de droguri, băiat şi fată, pe care comerţul cu droguri i-a unit, apoi, consumul de droguri le-a distrus relaţia. Asistam fermecat la poveştile despre relaţiile destrămate, împreună cu cei doi principali şi cu un tip, aşa, mai în vârstă şi mai mototlit, pe care nu ştiu de un' să-l iau, dar, nici nu contează. Şi, fără niciun avertisment, al doilea principal îl întreabă pe mototolit, el ce ar duce la Muzeul relaţiilor destrămate. Şi, mototolitul, după ce s-a fâstâcit un pic, parcă i se înroşiseră şi urechile, a zis că, un televizor alb-negru. Un televizor alb-negru?! De ce? Pentru că pe vremea televizoarelor alb-negru eram foarte tânăr. Şi aveam o iubită. Şi, pe nesimţite, relaţia noastră s-a răcit. Ne vedeam tot mai rar şi, i-am spus că ne despărţim. În vremea aceea era un campionat european sau mondial de handbal, care era transmis la televizor. Urma un meci foarte tare al echipei României. Şi, fata mi-a zis, bine, hai pe la mine să ne uităm la meci şi ne despărţim. Am fost. Ne-am aşezat pe marginea patului. Apoi... Bineînţeles că n-am văzut nimic din meciul acela. Dar, ce despărţire a văzut televizorul, nici nu vă puteţi închipui! Am fost convins că vâlvătaia aceea ne-a adus din nou împreună. Dar, nu! Am plecat şi aşa a rămas cum am stabilit, ne-am despărţit. Televizorul a fost martor la fantastica noastră despărţire. De aceea, cred că ar fi potrivit să stea la Muzeul relaţiilor destrămate. Din păcate, nu cred că fosta mea iubire îl mai are, însă, poate fi dus oricare altul, fiindcă televizoarele alb-negru au văzut multe, a zis mototolitul.

Măi, măi, interesant muzeu, interesante poveşti! Poveşti care îţi stârnesc inevitabil întrebarea: oare, eu ce aş duce la Muzeul relaţiilor destrămate?!

Adaugă comentariu nou

Powered by Jasper Roberts - Blog