Menu

Articol

0 Comentariu

Rafting pe Tara, în cel mai adânc canion din Europa

Un reportaj turistic de Vlada Vişatovici

Autor: 

Dimineața devreme am pornit la drum spre Belgrad. De acolo, micul grup a fost preluat de prietenul nostru Vladimir şi am plecat spre Tara. Tara este iubita amatorilor de rafting, apa care le oferă tot ce îşi doresc. Canionul Tarei este cel mai adânc şi cel mai lung din Europa, al doilea din lume după Colorado, dar primul la frumusețe şi spectaculozitate. Izvorul Tarei se află în Muntenegru iar Tara se varsă în Piva formând împreună Drina, pe teritoriul Republicii Srpska. Raftingul pe Tara-Drina este de vis. Mai ales când skipper-ul ambarcaţiunii e Ivan. El ştie ca nimeni altul să alunece pe creasta valului.

 Viaţa e un miracol! Pe urmele lui Kusturiţa

Ne-am însuflețit când am părăsit Magistrala Ibarska. Urcând printre Munţii Tara şi Zlatibor vedem intrările în Parcurile Naturale. Apoi la coborâre ne atrage atenția satul de lemn așezat pe o colină. Este Drevengrad, etno-satul lui Emir Kusturiţa, celebrul regizor. Aici Kusturiţa a filmat „Viața este un miracol”. În jur sunt peste tot construcţii din lemn, oamenii au înţeles că pot atrage turişti şi dau curs acestui deziderat. Urcăm până acolo şi intrăm în micul sătuc. Este situat între cei doi munţi, Tara şi Zlatibor, pe dealul Mećavnik. Are formă de dreptunghi iar clădirile sunt toate din lemn cu fundaţie din piatră. Străzile poartă numele unor personalităţi ale culturii şi ştiinţei sau ale unor sportivi renumiţi: Nikola Tesla, Ivo Andrici, Novak Djokovici. Pe strada principală, în centrul satului, se află biserica şi clopotniţa. Este o construcţie pe stil rusesc. Pavajul este din lemn iar scheletele caselor sunt aduse din diferite zone ale Serbiei şi Republici Srpska. Tot în centrul satului se găseşte frumosul amfiteatru. Satul are o bibliotecă, denumită Ivo Andrici (laureat al premiului Nobel pentru literatură, cunoscut lumii, mai ales, pentru cartea sa „Podul de pe Drina”) o sală de cinema, un mic teatru, o galerie de artă, cofetărie, restaurante şi terase. În fiecare an aici se organizează „Festivalul de muzică şi film”, fără covor roşu. Kusturiţa încearcă să se opună globalizării. El spune că în timpul războiului şi-a pierdut oraşul, Sarajevo, iar din acest motiv şi-a dorit satul lui. În apropiere se află o pârtie de schi cu 4 trasee, două terenuri de tenis de câmp şi un hotel denumit Mladost. În sat se consumă doar produse tradiționale, fără coca-cola şi alte produse globalizate. Am comandat cafea fără să specific de care. Şi am primit cafeaua preferată! Printre vizitatori era şi un grup de egipteni de credință ortodoxă.

Am coborât în Mokra Gora cu gândul că aici vom reveni pentru a face o plimbare cu trenul pe calea ferată îngustă „Şargan 8”, locul unde Kusturiţa a filmat. În scurt timp am iesit din Serbia şi am intrat în Republika Srpska. La ieşirea din Vişegrad am poposit la „Podul de peste Drina”. Podul a fost comandat de Marele Vizir Mehmed Paşa Sokolovici, ca un tribut adus locurilor natale. Paşa Sokolovici sau Sokollu, cum i se spunea, sârb islamizat, foloseşte priceperea arhitectului Mimar Sinan, constructor celebru al acelor vremi. Podul a fost construit între anii 1571 și 1577. O bijuterie arhitecturală aflată pe teritoriul Republicii Srpska.

Frumoasa viaţă de kamp!

Urcăm pe malul stâng al frumoasei Drina, admirând peisajele „de film” trasate de această apă. În scurt timp ajungem la Foča, traversăm Drina şi urcăm mai departe pe un drum turistic, M18, pe malul drept al Drinei. Ne apropiem de ţinta călătoriei noastre. De la înălțimea șoselei observăm pe malul Drinei mai multe locuri de campare, aproape legate între ele. Bungalourile sunt aşezate ordonat, trasând conturul unor figuri geometrice. Sunt aşezate chiar şi sub cupole pe malul înalt şi abrupt al Drinei. Am sosit la „Rafting Centar Tara", iar de aici am coborât la „Kamp Mata". Ne întâmpină chiar gazda noastră, cika Mata (Zdravko Matici). Este jovial, prietenos şi vorbăreţ, ca majoritatea sârbilor. Îmi creează impresia de bucurie sinceră la vederea oaspeţilor români. Deşi aparent tânăr, gazda noastră are faţa brăzdată, gândul mă duce la războiul dintre pravoslavnici şi islamici. Vladimir îmi confirmă adăugând că „cika Mata a fost și polițist în Kosovo". 

Locul e minunat, cika Mata ne cazează, apoi îmi arată unde să pescuiesc. Apa Drinei e limpede şi azurie. Cinăm într-un salon-restaurant mare, din lemn, care are o vatră pentru foc deschis. Mese şi bănci din lemn, mâncare tradiţională. După cină vizităm campingurile vecine. La primul sunt cazaţi oaspeţi din Bulgaria, cel puţin 100 de studenţi. Muzica sârbească încinge spiritele iar bulgarii cântă în cor versurile melodiilor. Când ne retragem şi poposim în salonul de lemn, la cika Mata, un grup de sârbi din Kragujevac cântă pe mai multe voci. Ne molipsim alăturându-ne şi gustând din „frumoasa viaţă de kamp". Nu pot spune când au tăcut muzicile, bungalourile din lemn te protejează doar de ploaie, iar zorile m-au găsit pe malul Drinei cu undiţa în mână, înconjurat de valuri de ceaţă. 

Prietenul preşedintelui

Am început ziua cu un mic dejun copios, iar în loc de pâine am primit turte (gogoși). Într-o vânzoleală generală a început pregătirea pentru rafting. Echipați am pornit la drum cu un microbuz, după ce am ancorat ambarcațiunea deasupra lui. Am mers pe malul drept al Drinei, în amonte, până la punctul de trecere a frontierei (punctului vamal) de la Šćepan Polje. Gazda noastră s-a ocupat de toate formalitățile, îl cunostea toată lumea. Cika Mata ne-a însoțit, deși mai avea 5 ambarcațiuni de lansat, activitate serioasă contra cronometru. El este unul dintre pionierii raftingului în această zonă, apreciat de ai lui şi de oaspeții îndrăgostiți de rafting. Este bun prieten cu tatăl președintelui Republicii Srpska, iar președintele este destul de des musafirul lui. După vamă traversăm Tara pe un podeţ şi ajungem în Muntenegru. Ne deplasăm în amonte pe malul stâng al Tarei. Deşi grăbiţi, cika Mata opreşte în puncte de belvedere ca să admirăm traseul Tarei. Sosim în Brštanovica, ultima echipă a lui cika Mata, unde suntem așteptați de celelalte echipaje. În 10 - 15 minute ne lansăm pe Tara.

Despre Tara - peri kalou (despre frumos).

 Greu de cuprins şi de relatat. Simţurile sunt limitate iar sublimitatea Tarei te şochează. Coborârea în viteză pe valurile cascadelor - ambarcaţiunea alunecă printre stânci, iar alături vezi pereţii din calcar sculptat în timp de Tara, sau acoperiţi de vegetaţie ce colorează virgin defileul - deschide un izvor de adrenalină şi serotonină, uitând fericit că mai exişti. Te bântuie dorinţa de a opri o clipă timpul, aşa cum Vladimir Vîsoțki îşi ruga căluţii „să se oprească o clipă", înainte de a intra în rai. Apa albastră te vrăjeşte. Când adâncă de 10 metri, când micuţă şi învolburată, cu fundul perfect vizibil, cristalină şi pură precum o fecioară.

 Un alt gest al gazdei noastre - cika Mata ne-a oferit cel mai bun skipper, pe vorbăreţul Ivan. Acesta a crescut pe Tara, cunoaşte fiecare loc şi vorbeşte neîntrerupt despre istoria sau geografia locurilor prin care trecem. Prima lui calitate este cea de cârmaci, maestru al raftingului, conduce ambarcaţiunea numai pe creasta valului. Coborârile sunt neverosimile şi Ivan ia de la Tara tot ce-i mai frumos şi ne oferă nouă cu generozitate. Un mic popas, ca să vedem o cascadă pe malul drept, în Republika Srpska, ne aduce cu picioarele pe pământ la propriu şi figurat. Ne mai revenim puţin. 

Diferența de temperatură şi poloaia nu ne permite să facem fotografii, obiectivele aparatelor sunt permanent aburite, dar asta ne înlesnește simbioza cu Tara. Fenomenele naturii ne îmbată ochiul nesățios. Apare şi dispare ceața de deasupra apei, iar Tara parcă fierbe. Într-un loc de odihnă al Tarei suntem așteptați de două ambarcațiuni ale noilor noștri prieteni din Kragujevac. Apa este foarte adâncă iar sârbii cântă şi fac salturi în apa rece. Ne oferă bere. Uit să filmez în timp ce cântă, dar filmez puţin joaca lor. 

 Dacă nu ar fi minunat, ar fi înfricoşător!

Pornim iar când ploaia se întețește. Paradoxal, devine tot mai caldă. Când trecem pe lângă vama de la Šćepan Polje, ploaia caldă este aproape torenţială. Până aici am parcurs aproximativ 18 km, cu Muntenegru pe malul stâng şi Republika Srpska pe malul drept. Mai avem doi kilometri de navigaţie pe Tara. La gura Tarei, locul unde Tara se împreună cu Piva formând Drina, Ivan dă comanda: vslai, vslai. Dirijează ambarcaţiunea paralel şi apropiat de malul stâng. Vrea ca la confluenţa cu foarte agitata Piva, să traversăm râul pentru a coborî pe cele mai mari valuri. Diferenţa de temperatură a apelor care se unesc este semnificativă, Tara are 13-14 grade iar Piva are 6-7 grade. Confluenţa creează un tablou sau o privelişte de vis, iar valurile sunt cât casa. Ivan ne conduce pe cele mai înalte şi dacă nu ar fi atât de minunat, ar fi înfricoșător. Viteza noastră crește exponențial iar ce vedem pare ireal, parcă dintr-un film în care nu eşti tu actor. Nu poţi crede că ţi se întâmplă. Drina e ca un fluviu ce aleargă demenţial. Parcurgem cei 6 kilometri până la „Kampul lui Mata" într-un timp, pentru noi, nemăsurabil. 

 Rămas bun!

Acostăm doar puţin mai jos de „Kampul lui Mata", după ce Ivan ne avertizase că dacă ratăm acostarea, trebuie să mai parcurgem 15 kilometri pe Drina, pentru a putea acosta. Deşi îmi doream asta nu mi-am expus colegii. Cika Mata ne-a recuperat în timp record. Am ajuns şi ne-am pregătit de prânz. A fost delicios, gulaş de vită fără paprika din abundenţă şi un miel fript pe proţap. După cină, după ce am gustat păstrăvii de pe Drina, am petrecut aproape întrega noaptea cu prietenii din Kragujevac. Nu am mai umblat prin vecini. 

Dis de dimineaţă, toată lumea s-a trezit cu o oră mai devreme decât de obicei, ca să ne pregătească micul dejun şi să ajungem în timp util la Mokra Gora. Ne-am luat rămas bun de la toate gazdele, iar lui cika Mata i-am spus că rămâne dator. Dator cu o incursiune Tara-Drina într-o zi însorită. S-a bucurat, ca şi noi, în speranţa revederii. Am plecat grăbiţi spre Serbia ca să prindem trenul Şargan 8. Despre asta cu altă ocazie.

Vlada Vişatovici

Adaugă comentariu nou