Menu

Articol

0 Comentariu

„Un fâlfâit de înger”, de la Oţelu Roşu

Am primit un text de la cititorul nostru Adrian Gerhard, din Oţelu Roşu, care face o sugestivă radiografie a „evoluţiei” oraşului, în ultimii 15 ani, de când s-a închis, pentru prima oară, uzina metalurgică din localitate. Ulterior, uzina s-a mai redeschis sporadic, cu diferiţi investitori, până când, în anul 2012, a fost închisă definitiv. Adrian Gerhard face un fel de rememorare a unor situaţii şi a unor stări de spirit din vremurile în care lucrătorii din uzină încă îşi făceau iluzii, încă priveau spre viitor, timp în care căderea şi decăderea foştilor angajaţi i-a adus pe mulţi chiar şi până la statutul de boschetari. Textul are valoare de confesiune, având şi certe calităţi literare, prin urmare îl publicăm în întregime, aşa cum ne-a fost transmis.

<În septembrie 2002 când s-a închis uzina (uzină, intreprindere, mai puţin combinat cum s-a scris şi se mai scrie) nouăzeci la sută din angajaţi am devenit un fel de „boschetari”. Nu mai văzusem salariu de vreo patru luni şi în degringolada oarecum impusă de politicienii reşapaţi multe secvenţe din viaţă au devenit un calvar greu de definit. Pe atunci nu ne băteam cu multinaţionalele, visam în felul nostru la UE ignorând din start alternativa că prima fază a integrării se poate materializa prin „ţepe” primite de cei care plecau să muncească „afară” în agricultură sau, mai ales faza a doua care se dovedeşte a fi şi acum în plină desfăşurare, cu mame, neveste, surori, bunicuţe şi chiar fiice pe post de „betreuer” la o categorie de oameni cu nevoi, mofturi şi... bani. Revenind la perioada când s-a pus lacătul pe uşa uzinei nu pot să nu-mi amintesc de o întâmplare dramatică petrecută la haldina de zgură unde un om care căuta fier a murit după ce s-a prăvălit pământul peste el de vreme ce mai marii sindicatului fluturau aşa zisul steag al luptei sindicale, odată cu exasperarea conducătorilor auto, pe trecerea de pietoni din centrul oraşului. Cu toate că nu s-a rezolvat nimic speranţa a dăinuit, momentele de vârf fiind în preajma campanilor electorale când candidaţii la fotoliile capitonate puse la bătaie prin primării, consiliu judeţean sau parlament dădeau mâna cu oricine le ieşea în cale.

Din cei nouăzeci la sută de angajaţi deveniţi un fel de boschetari vreo zece persoane s-au întrecut pe sine şi încet, încet au dobândit de-a binelea acest „statut”. Fără să supere pe cineva, în felul lor, colorau centrul civic. Strângeau leu după leu şi la un anumit total cel mai tânăr dintre ei fugea la cel mai apropiat magazin de unde cumpăra o sticlă cu spirt medicinal. Între timp câţiva au murit. Şi cel mai trist este că nu au murit în patul lor, cum se zice. Au murit fie la spital, fie în parc, minunăţia noastră de parc european. Mai contează atunci „...un fâlfâit de înger” ?>

Adrian Gerhard, Oţelu Roşu

Powered by Jasper Roberts - Blog