Menu

Articol

0 Comentariu

Un traseu de minivacanţă: tunelurile din Cheile Nerei şi Dealul Cărăulii

Am parcurs, ieri, un traseu de poveste, prin Munţii Aninei, traseu care, în ciuda faptului că a fost povestit, repovestit, fotografiat şi filmat, îşi păstrează misterul şi prospeţimea, şi surprizele, pentru orice drumeţ, de orice vârstă, mobilat cu puţin entuziasm, cu nişte adidaşi, un rucsac şi poftă de mişcare. Şi poftă bună! Având în vedere că o masă în natură este mai gustoasă decât orice masă la vreun local cu multe stele.

Puzderie de maşini şi nişte rangeri politicoşi

Am plecat, nu chiar de dimineaţă-n zori, ci pe la ora 10, din Reşiţa, cu maşina unui bun amic, Marian, mare amator de drumeţii. Într-o oră, trecând prin Oraviţa, apoi, prin Răcăşdia, am ajuns în satul Potoc, din Munţii Aninei. După vreo 3 - 4 kilometri pe o şosea îngustă, am ajuns la Podul Bei. Deci, nu-i greu de ajuns. Acolo, la răscruce de drumuri, erau deja zeci de autoturisme din toată ţara: CJ, BV, B, TM, SB, PH, MM etc., şi mai erau doi rangeri care îndrumau turiştii şi luau taxa de intrare în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, 5 lei. Foarte amabili şi cunoscători. I-am întrebat ce traseu ne recomandă şi au zis că cel spre Ochiul Bei şi Casacada Beuşniţa. Am mai fost. Atunci, să mergem pe la tunelurile romane. S-a făcut! Pe unde o luăm? Să lăsăm maşina acolo şi o luăm pe prima cărare la dreapta, pe lângă râu. Mergem tot înainte şi ajungem în Sasca Română, apoi, dacă vrem, mai departe în Sasca Montană. Mulţumim frumos! E greu? Nu, într-o oră am făcut traseul, dacă ne grăbim, în 40 de minute.

Tuneluri de aur, un accident, poteci tăiate în stâncă

Am lăsat maşina, ne-am luat rucsacurile cu salam, roşii, brânză, apă plată, şi am intrat pe cărare pe lângă râul Nera. La câţiva metri distanţă, a apărut un panou de avertizare: Atenţie la căderi de pietre şi la vipera cu corn! Pericole! A început să fie interesant! Şi, surpriză, după alţi câţiva paşi, primul tunel săpat în piatră! Nu ne aşteptam să fie, chiar aşa, după colţ! Întuneric beznă, însă, după cinci-şase paşi, deja se zărea luminiţa de la capătul tunelului. Am străbătut tunelul, iar, la capătul celălalt ne aştepta o cascadă de tunele! Fiecare cu personalitatea lui. În unele tuneluri, acolo unde tavanul lipseşte, întunericul este întrerupt de o ploaie de lumină şi apar nişte încăperi din aur fosforescent! Eram aşa de încântat de aventură, încât mi-am dat cu capul de o stâncă ieşită din tavan. Mi-am spart capul, am ameţit un pic, a curs sânge şi ne-am distrat! Nenorocirile mari sunt de plâns, cele mici, de râs! Apoi, am străbătut păduri, cu nervii rădăcinoşi formând reţele ce ţintuiesc pământul şi pietrele, care, altfel, par gata să o ia la fugă, la vale, cu tot cu Nera, când înverşunată, când prietenoasă şi veselă. Stâncile au dat la o parte pădurea şi am mers pe o cărare tăiată în stâncă. Nera se afundase în adâncuri, undeva la peste 20 de metri sub noi. Alte tunele. Un gândac uriaş, câteva şopârle delicate, făcând plajă pe stânci, ca nişte bijuterii prinse la pieptul stâncos al muntelui.

Să nu uităm că pe tot parcursul ne-am întâlnit cu grupuri de turişti. Vârstnici, copii, şi foarte mulţi tineri!

Un tunel din vegetaţie, dude, case bătrâne, şantiere

Am ieşit din chei, pe un drumeag acoperit de pomi, trecând printr-un tunel răcoros de vegetaţie, şi am ajuns la podeţul suspendat de peste Nera. Huţa-huţa pe podeţ, fotografii, şi, după câteva sute de metri, am ajuns în Sasca Română. Înainte de sat şi prin sat, duzii ne îmbiau cu rodul lor negru şi dulce. Am mâncat pe săturate, cu orice risc. Lasă, că dacă ne apucă, pădurea e aproape! În sat, case vechi, dar şi case noi, pensiuni, precum şi şantiere. Se construieşte la Sasca Română.

Dealul Cărăulii

Am revenit peste podeţ, am traversat, din nou, tunelul ţesut din crengile arborilor bătrâni, şi am părăsit cheile, să ne întoarcem pe alt drum. Peste dealul Cărăulii. Practic, am trecut peste un picior de plai, pe o gură de rai. O altfel de frumuseţe, dacât cea din chei. O căprioară a ţâşnit în faţa în faţa noastră şi a dispărut în pădure. Un cireş uriaş ne-a sărit în cale, cu crengile aplecate de rod. Cireşe păsăreşti! Vai, ce bune sunt! Au un gust dulce-amărui, nobil! Am ieşit din pădure. Pomi răzleţi, cireşi, meri sălbatici, livezi neîngrijite de pruni. Fâneţe înflorite şi, în depărtare, Munţii Aninei, chiar aşa cum ţi-ai imagina Grădina Raiului. Ne-am aşezat sub un măr sălbatic şi am mâncat învăluiţi în parfumele diferitelor ierburi din fâneţe, privind orizonturile învăluite în soarele blând. Un moment foarte bun să povestim despre drumeţii, din vremuri uitate, când pe lângă noi se fâţâiau colege de clasă, abătându-ne atenţia de la frumuseţile naturii. Şi atunci a fost frumos!

Cu pas agale, printre alte pâlcuri de cireşi, ne-am întors de unde am plecat. Că aşa e roata lumii. Se învârteşte, se învârteşte, şi te trezeşti că ai ajuns la locul de pornire. Dacă ai un pic de minte şi noroc, poate, mai bogat!

Powered by Jasper Roberts - Blog