Articol

În locul în care a existat o şcoală, în Reşiţa, zilele trecute, a apărut un bolovan. Este, de fapt, o stâncă de marmură, aşezată pe un soclu de beton, pentru a marca locul în care a fost cea mai veche şcoală în limba română din Reşiţa, Şcoala Generală nr. 3. Şcoala a fost inaugurată în anul 1776 şi demolată în 1983 pentru a face loc pasajului rutier, construit pentru ca circulaţia maşinilor şi a tramvaiului să ocolească centrul civic al municipiului. Bolovanul a fost numit monument şi a fost dezvelit şi sfinţit, aşa cum se obişnuieşte cu monumentele.

Ca orice lucru nou apărut în oraş, el este discutat, criticat, poate şi lăudat. Dar, aşa cum îi stă bine românului, prima lui pornire este aceea de a face băşcălie. Personal, nu îl critic pe român pentru această tendinţă balcanică, fiindcă, de multe ori, lucruri ori evenimente scorţoase, cu pretenţii de monumentalitate, de veşnicie, de lucru frumos, excepţional, bine făcut, au fost dezvelite în goliciunea şi ridicolul lor de spiritul acid al românului.

Deci, românul se întreabă: „Ce-i cu bolovanul ăla?”, „Cine e pe soclu?”, „Pe cine reprezintă?” Răspunsul e simplu: e un semn care marchează un loc. Un loc cu semnificaţii istorice pentru oraş. De ce un bolovan, o piatră? Pentru că orice piatră este frumoasă. Dacă ne aplecăm în prundişul unui râu şi luăm o pietricică, la întâmplare, în palme, nu putem să nu ne minunăm de ea, de faptul că e de la facerea lumii şi păstrează în sine energia de început a lumii. Şi conţine toată povestea de milioane de ani, timp în care a fost topită, răcită, cristalizată, şlefuită de apă, aer şi vreme.

Desigur, unii se întreabă de ce nu a fost aşezată pe soclu o sculptură. Vă asigur că şi o sculptură ar fi fost contestată, pentru că oricum a fi fost ea, nu ar fi fost pe gustul tuturor. Dar, nu asta e problema. Problema este că o sculptură monumentală costă mii, zeci de mii de euro. Iar iniţiativa şi efortul de a însemna locul unde a fost şcoala aparţine unui fost elev al şcolii, care nu are aceste zeci de mii de euro, aşa cum nu au aceşti bani cei care critică. Este vorba despre Nicolae Plujar, elev al Şcolii Generale nr. 3, întreprinzător cu o mică afacere în oraş şi preşedintele Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, care a avut ideea de a lăsa un semn de aducere aminte a şcolii în care s-au şlefuit sute de generaţii. Şi a făcut acest lucru prin efort propriu, dar şi prin mobilizarea unor membrii ai asociaţiei şi a unor prieteni care au făcut muncă voluntară. S-a rugat în stânga, în dreapta, de o lopată, de o maşină, de o betonieră. Sigur, şi acestea pot fi cuantificate în bani, dar nu s-au plătit bani pentru ele. Toţi cei care au muncit, au muncit voluntar. Chiar şi vreo două instituţii s-au alăturat, ca pe vremea lui Ceauşescu, când se scoteau la lucru oameni şi maşini pentru vreun stadion, o clădire, un şanţ. Doar că, acum, a  fost o participare pe fugă, repede, repede, să nu se observe, ca şi când ar fi fost ceva clandestin. Da, domnilor, s-au deturnat câţiva litri de motorină, iar şoferii maşinii şi macaralei au fost „scoşi din producţie” câteva ore. Toată stima! Iar, rezultatul muncii voluntare, sau patriotice, cum vreţi să-i spuneţi, este un semn alb şi puternic. Incomparabil mai frumos decât copia kitschoasă a vreunei fântâni veneţiene din ipsos (n-am nimic contra fântânilor veneţiene făcute la vremea lor).

Deci, cu riscul de a fi lapidat cu vorbe grele, susţin bolovanul şi mă înclin în faţa celor care l-au pus pe soclu. Desigur, nu am nimic împotrivă dacă, odată şi-odată, cineva, din fonduri private sau de la buget, va ridica în acel loc un monument mai mare, mai elaborat. Doar că, până atunci, zic că bolovanul acela stă bine acolo şi spune ce are de spus. Eu m-am şi ataşat de el!