Articol

Am citit declarația unui preot ca răspuns la numeroasele critici aduse de poporul care nu-i zăriseră pe slujitorii Bisericii în noaptea tragediei de la Clubul Colectiv și am rămas cu gura căscată. „Preotul nu putea veni neinvitat. Cei care doreau, puteau să meargă la biserică și să ceară unui preot să se deplaseze pentru a ține o mică slujbă“. Poate că are dreptate preotul. Dacă canoanele bisericești  nu-i permit să facă ce vrea el. Dar în acea noapte nu era un caz dintre acelea la care făcea referire. În noaptea aceea, acolo, la clubul de rock, se consuma o dramă colectivă și era nevoie și de prezența preotului. Măcar din bun-simț. Nimeni nu l-ar fi tras la răspundere că s-a dat jos din pat și ar fi fugit până acolo, fără accept, să vadă ce se întâmpla cu oamenii aceia.  Și mai adaug ceva. De Ziua Crucii, pe preot nu-l invită nimeni și cu toate astea tot ne intră în case.

Un răspuns terifiant venit din partea celui ce ar trebui să aducă alinare sufletelor bolnave și îndurerate, să-i îmbărbăteze pe cei slabi și să se roage pentru muribunzi și nu doar să plimbe cadelnița cu tămâie la căpătâiul mortului și să se așeze în capul mesei la pomeni și praznice. E ca și cum, medicul nu ar trebui să se oprească pe stradă pentru a acorda prim-ajutor unui om lovit de mașină sau unuia care e căzut din alte motive, doar pentru că nu i-a cerut nimeni să facă acest lucru.

Pe patriarh nu l-au văzut oamenii venind și rugându-se în noaptea aceea și în zilele care au urmat, pentru că nu ar fi vrut ca gestul său să fi fost interpretat greșit. Așa s-a spus. Personal, nu cred acest lucru. În mod normal, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române ar fi trebuit să fie pe teren, pentru că menirea lui e să fie lângă turma pe care o păstorește, la bine și la rău. Indiferent de motivul pentru care a socotit așa, cert e că arhiepiscopul romano-catolic, Gheorghe Robu, nu a gândit la fel și s-a lăsat purtat de simțămintele de moment. A venit la Colectiv, a îngenuncheat și s-a rugat și pentru cei morți, și pentru cei vii. Nu i-a fost rușine să facă acest lucru în calitatea sa de înalt prelat al Bisericii Romano-Catolice. Dimpotrivă.

Par două exemple singulare, într-un moment în care despre multe înalte fețe bisericești se vorbește că sunt mai mult interesante să strângă  cât mai multe averi, decât să împrăștie cuvântul lui Dumnezeu. Și așa ar fi rămas, dacă nu ar fi existat un alt preot căruia îi place să se audă vorbind singur: "Faptul că au murit mulţi tineri ascultînd muzică macabră (ca să nu spun satanică) poate fi văzut ca o pedeapsă de la Dumnezeu, deşi rareori Dumnezeu pedepseşte în felul acesta. Din păcate, împrejurările în care au murit, în acest holocaust, sînt dubioase şi după învăţătura Bisericii e greu de spus dacă pot fi pomeniţi sau nu la slujbe".

Dacă așa a ajuns să gândească cu voce tare un preot ortodox, mi-e tare teamă că astfel de slujitori ai Domnului sunt făcuți la apelul de seară, la fel ca și fruntașii în vremea în care în România tot natul făcea armată. Și ca orice gradat de atunci, ei nu au nicio valoare odată cu scurgerea anilor.