Articol

Despre Adrian Petrea nu ştiu decât foarte puţin. E vina mea, desigur. Şi, totuşi, vreau să scriu despre el. Ştiu că este handbalist şi emană energie pozitivă. Poate că e o prostie chestia asta cu energia pozitivă, dar, trebuie să recunoaştem că există oameni care umplu spaţiul prin prezenţa lor. Mai mult spaţiu decât le ocupă corpul.

Adrian Petrea are corp de atlet şi mâini foarte lungi. În imaginaţia mea, ar fi nişte mâini care ar putea dirija nişte coruri foarte mari. Coruri de peste 100 de persoane, cum ar fi Corul Armatei. Mai ales că are şi mişcări foarte elegante şi sugestive. Adrian Petrea are şi o privire. Sigur, tot omul are o privire, dar când se uită Petrea la tine, te şi vede cu adevărat. Te evaluează. Îşi dă seama imediat dacă eşti sportiv sau dacă numai îţi place sportul, dacă eşti sau ai fost handbalist. Sau dacă vei deveni handbalist. Privirea asta îl ajută în cariera de antrenor, dar şi, aşa, în general. Despre mine, cred că şi-a dat seama imediat că-s cam paralel cu handbalul, dar că îmi place sportul în general. Cum le-a plăcut vechilor greci şi cum cred că ar trebui să le placă tuturor oamenilor. Sportul, arta, ştiinţa. (Vechii greci se ocupau de lucruri fundamentale.) Şi-o fi dat seama că am jucat handbal numai în liceu, în vreo 10 meciuri şi în toată „cariera” mea de handbalist am marcat numai două goluri. De aceea mi-e şi greu să-i susţin privirea. Adrian Petrea vorbeşte puţin. Cu presa nu vorbeşte aproape de loc. Îi roagă pe colegii lui, pe Rohozneanu, pe Bahan, pe alţi jucători să vorbească în locul său. Să le zic, celor care încă nu ştiu, că Adrian Petrea e antrenor şi jucător de handbal. Antrenează echipa HC Adrian Petrea din Reşiţa, pe care el a inventat-o anul trecut. Împreună cu prietenul său Cristian Pătru. La timeout, când îşi adună jucătorii în jur, Petrea vorbeşte concentrat şi gesticulează energic. Nu ştiu ce le spune, dar pare că le spune bine, fiindcă jucătorii săi dau din cap că înţeleg şi, după acea dau goluri. Şi câştigă.

Să mai mărturisesc că atunci când Adrian Petrea şi Cristian Pătru au hotărât să facă o echipă de handbal la Reşiţa, pe care, încet-încet, să o ridice în Liga Naţională, mi-am zis că asta-i o utopie (în limbaj uzual eu ziceam, prostie, dar academic, aşa se zice: utopie). Cum să facă aşa ceva! La Reşiţa a fost (recent) o echipă de handbal de Ligă Naţională, susţinută de o întreagă uzină şi, ulterior de Consiliul Judeţean, şi a fost îngropată, că n-au putut să o susţină financiar. A mai fost o echipă de fotbal, de Liga a 2-a, susţinută şi de primărie, îngropată şi ea, tot din lipsă de resurse financiare. (Mă rog, o mai fi fost şi altceva, dar nimeni nu ne spune ce.) Şi, atunci, cum o să poată omul ăsta care vine doar cu numele şi cu ştiinţa lui de hanbalist şi cu celălalt, care e Pătru, şi nu-i vreun magnat, să inventeze şi să ţină o echipă de Divizia A. Să vrea să o ducă în Liga Naţională, asta mi se părea chiar o dovadă de inconştienţă.

Ei, iată că s-a putut! Petrea şi cu Pătru au dus echipa în Liga Naţională şi în Fântâna cinetică din centrul oraşului. Pentru că acolo îşi sărbătoreşte Reşiţa campionii. Şi, după ştiinţa mea, ultima baie publică în fântână s-a făcut în 1996, când CSM Reşiţa a promovat în prima ligă de fotbal. De mult.

Petrea şi cu Pătru sunt oameni lungi. Aşa picta El Greco sfinţii, foarte lungi. Deci, asta era cu sfinţii din titlu. Petrea şi cu Pătru sunt lungi de nu se mai termină, încât par pictaţi de El Greco. În rest, orice apropiere de sfinţi este o exagerare. Doar că ei ştiu să provoace oamenilor bucurie. Şi asta nu-i de neglijat.