Articol

În faţa morţii cuvintele sunt de prisos. Cuvintele sunt degeaba, pentru că ele nu mai ajung la cei care au murit. Cuvintele sunt pentru cei vii şi au putere în faţa vieţii. Rostim cuvinte în preajma morţii, pentru ca să ne auzim pe noi înşine, pentru ca să ne audă cei care trăiesc şi suferă şi pentru că vrem să mai trăim. Viaţa e parşivă, se strecoară pe lângă moarte, îşi suflă nasul în batistă şi merge mai departe. Într-un fel, în aceasta stă şi puterea vieţii, în incapacitatea de a suferi absolut. Cel care suferă absolut, înnebuneşte şi moare. Cel mai puţin sensibil îşi face o cafea amară, oftează, clincăneşte cu linguriţa prin ceaşcă, zugrăveşte, cumpără flori, lumânări, maşini de spălat, se revoltă pentru greşelile altora, cere demisii, îşi face guvern de tehnocraţi.

Adevărul e că ce să facem şi noi acum?! Arşii pâlpâie pentru viaţă, unii mor, alţii vor muri, medicii încearcă să-i ajute cu creme, cu perfuzii, cu pansamente sterile, iar noi ne facem un guvern de tehnocraţi. O fi bun şi ăsta la ceva, fiindcă, cel puţin pentru o vreme, nu mai vrem să auzim de politicieni de genul Vanghelie, Piedone, Ponta, Dragnea, Udrea, Predoiu. După un timp, o să ne săturăm şi de tehnocraţi, fiindcă aceştia sunt un fel de administratori de bloc; adună taxe, plătesc femeia de servici’ să spele pe jos şi electricianul să schimbe becurile, în rest, totul rămâne cum a fost. Aşa că, după ce o să ne plictisim cu tehnocraţii, poate prin primăvară, o să alergăm după politicieni, ca entomologii cu plase după fluturi, să-i punem pe un soclu, să-i ascultăm cum dau din aripi şi ne promit o Românie ca un soare. Şi iar ne vom face o cafea amară, parţial trişti, parţial bucuroşi, fiindcă am mai fentat o vreme moartea.