Articol

Gata, s-a terminat cu revoluția. Mai corect, cu mini-revoluția română de cinci seri a câte trei-patru ore fiecare. Klaus Iohannis l-a numit prim-ministru pe Dacian Cioloș, iar corporatiștii și-au zis că pe lumea asta sunt mult mai multe alte lucruri de făcut la ora opt seara, decât să protestezi în față Palatului Victoria. Mai cu seamă că Ponta, Oprea și guvernul demisionaseră, exact cum ceruse Strada.

Se adunaseră în stradă nu doar pentru tinerii morți în Clubul „Colectiv“, ci și pentru a cere dreptate, iar așa ceva nu se putea face decât prin îndepărtarea Moțocilor. Numai că atunci când aceștia au picat, acei tineri frumoși și furioși, pe bună dreptate, s-au îndreptat împotriva întregii clase politice. A sistemului ticăloșit, vorba lui Băsescu, scandând la unison: „Ultima soluție, înc-o revoluție!“ ca o completare a unui alt slogan ce îți dădea fiori reci pe șira spinării: „România, trezește-te!“. Pentru o zi-două, strigătul lor a părut să aibă rezultatul scontat, politicieni dispărând subit de pe ecranele televizoarelor.

Și după cum începuse mini-revoluția lor, păreau convinși de reușita lor. Erau chiar mândri că aveau ocazia să ne arate că și ei sunt în stare să răstoarne un sistem, așa cum făcuseră părinții lor în decembrie 1989.  Iar pentru asta au rămas să protesteze, frumos, decent și cu bucuria proprie tinereții și a strigăturii care devenise leit-motiv: „Cine nu sare, nu vrea schimbare“, drept pentru care, săreau de mama focului, de parcă erau la competiție și nu la un protest.

Dar după ce Iohannis i-a chemat la discuții pe cei din Stradă și apoi a coborât și el în piață, surprinzător, numărul protestatarilor s-a rărit substanțial. Nu știu ce povești le-o fi spus președintele și ce promisiuni le-o fi făcut. Cert este faptul că, tinerii aceia frumoși au devenit dintr-o dată mai puțin furioși, dar și mai înțelegători, de parcă președintele i-ar fi momit, ca pe copii, cu bombonele în ambalaj viu colorat.

De două seri, nici urmă de ei, de sărituri ori de strigături. Nici în București, și în nicio altă parte a țării. Mă gândesc, că între timp și-au primit țara înapoi, așa cum ceruseră jos în stradă și, apoi, duși au fost, deși, mai tot timpul scandaseră plini de entuziasm: „Vrem schimbare, nu vrem la culcare“.