„Datul cu părerea este sursa celor mai mari rele din această lume”, îmi tot spune un amic, dar eu nu pot fi de acord cu această afirmaţie, decât parţial. Într-adevăr şi Stephen Hawking, celebrul fizician, spune, „Ceea ce crezi este irelevant. Important este ceea ce poate fi demonstrat”. Bun, aceasta este atitudinea ştiinţifică faţă de lume, cea care ne-a dat nouă maşini, rachete, internet, duş cu apă caldă, aspirine. Desigur, ne-a dat şi tancuri, avioane de luptă şi bomba atomică. De acea zic, că ştiinţa în sine, nu e nici bună, nici rea. Ea ne pune la dispoziţie instrumente, pe care le folosim în funcţie de „ceea ce credem”. Iar „ceea ce credem” este foarte important, deoarece, noi, oamenii, fiinţe limitate în timp şi spaţiu, nu putem avea acces la adevărul absolut, fiindcă nu avem la dispoziţie toate datele necesare pentru a demonstra adevărul absolut. Şi, atunci, înlocuim, lipsa datelor cu „ceea ce credem”. Iar „ceea ce credem” este atât de diferit şi contradictoriu, încât aceasta este baza conflictelor pe care încercăm să le rezolvăm în favoarea credinţei noastre, fie cu vorba, fie cu arma în mână. Din păcate, acum trăim în lumea armelor şi oamenii nu mai au răbdare să stea de vorbă, să-şi explice convingerile şi credinţele. Oamenii s-au coagulat în forţe contrare, în funcţie de credinţele lor şi încearcă să se elimine unii pe alţii, să-i anihileze pe cei care cred „altfel”. Problema este că seminţele unei credinţe nu pot fi distruse odată cu oamenii. Sau pot fi distruse foarte greu, pentru că seminţele credinţei că oamenii sunt, de fapt, nemuritori, vor înflori mereu în alţi şi alţi oameni. Iar, în prelungirea ideii (sau speranţei) că oamenii sunt nemuritori vine credinţa felului în care ei îşi vor trăi nemurirea. Că vor trăi într-un paradis masculin, în care vor avea parte de fecioare şi vin, că vor trăi într-un rai cu multă verdeaţă şi cete de îngeri, care vor cânta duios, ca la concert la Ateneu, e o dezbatere greu de tranşat. Musulmanii îşi susţin raiul lor în gura mare, gălăgios şi violent, în stil oriental (pe la noi, când încă nu se inventase termenul de political correctenss, i se spunea: în stil ţigănesc), creştinii şi ateii de tip occidental sunt mai rezervaţi, reţinerea fiind considerată o virtute, cel puţin oficial, în spaţiul public occidental. Dar, cam pe aici se dă bătălia. Culmea e că, în principal, nu ne mai batem pentru ţiţei sau uraniu. Bătălia este pentru a impune un anumit tip de rai şi un comportament adecvat ca să-l accesezi. Paradoxal, dar, bătălia e pentru Paradis!
„Datul cu părerea este sursa celor mai mari rele din această lume”, îmi tot spune un amic, dar eu nu pot fi de acord cu această afirmaţie, decât parţial. Într-adevăr şi Stephen Hawking, celebrul fizician, spune, „Ceea ce crezi este irelevant. Important este ceea ce poate fi demonstrat”. Bun, aceasta este atitudinea ştiinţifică faţă de lume, cea care ne-a dat nouă maşini, rachete, internet, duş cu apă caldă, aspirine. Desigur, ne-a dat şi tancuri, avioane de luptă şi bomba atomică. De acea zic, că ştiinţa în sine, nu e nici bună, nici rea. Ea ne pune la dispoziţie instrumente, pe care le folosim în funcţie de „ceea ce credem”. Iar „ceea ce credem” este foarte important, deoarece, noi, oamenii, fiinţe limitate în timp şi spaţiu, nu putem avea acces la adevărul absolut, fiindcă nu avem la dispoziţie toate datele necesare pentru a demonstra adevărul absolut. Şi, atunci, înlocuim, lipsa datelor cu „ceea ce credem”. Iar „ceea ce credem” este atât de diferit şi contradictoriu, încât aceasta este baza conflictelor pe care încercăm să le rezolvăm în favoarea credinţei noastre, fie cu vorba, fie cu arma în mână. Din păcate, acum trăim în lumea armelor şi oamenii nu mai au răbdare să stea de vorbă, să-şi explice convingerile şi credinţele. Oamenii s-au coagulat în forţe contrare, în funcţie de credinţele lor şi încearcă să se elimine unii pe alţii, să-i anihileze pe cei care cred „altfel”. Problema este că seminţele unei credinţe nu pot fi distruse odată cu oamenii. Sau pot fi distruse foarte greu, pentru că seminţele credinţei că oamenii sunt, de fapt, nemuritori, vor înflori mereu în alţi şi alţi oameni. Iar, în prelungirea ideii (sau speranţei) că oamenii sunt nemuritori vine credinţa felului în care ei îşi vor trăi nemurirea. Că vor trăi într-un paradis masculin, în care vor avea parte de fecioare şi vin, că vor trăi într-un rai cu multă verdeaţă şi cete de îngeri, care vor cânta duios, ca la concert la Ateneu, e o dezbatere greu de tranşat. Musulmanii îşi susţin raiul lor în gura mare, gălăgios şi violent, în stil oriental (pe la noi, când încă nu se inventase termenul de political correctenss, i se spunea: în stil ţigănesc), creştinii şi ateii de tip occidental sunt mai rezervaţi, reţinerea fiind considerată o virtute, cel puţin oficial, în spaţiul public occidental. Dar, cam pe aici se dă bătălia. Culmea e că, în principal, nu ne mai batem pentru ţiţei sau uraniu. Bătălia este pentru a impune un anumit tip de rai şi un comportament adecvat ca să-l accesezi. Paradoxal, dar, bătălia e pentru Paradis!
RSS Feed