Într-una din zile am dat peste câteva fotografii-document din decembrie 1994, de la protestele muncitorilor din UCMR. Ele au o valoare document din mai multe motive. În primul rând, protestul de la Reșița, din Piața Prefecturii, a fost cel mai virulent dintre toate câte se consumaseră până atunci în România post-decembristă. Zilnic, la el au participat 7-8 mii de oameni, ajungând la aproape 15.000 în ultima seară, când la Reșița au venit o parte dintre guvernanții de la acea vreme: prim-ministrul Nicolae Văcăroiu, Dan Ion Popescu, ministrul Industriilor, și marele sforar Viorel Hrebenciuc.
Numărul mare de muncitori ieșiți în stradă este o dovadă că sindicatele reprezentau o forță, pe care conducătorii nu aveau curajul să o ignore, dar și faptul că Reșița muncitoare era încă vie, se muncea și se trăia la UCMR, CSR, IMR, Plastoment. Și nu doar Reșița. Zi de zi lângă protestatari se adunau în semn de solidaritate muncitorii de la întreprinderile din județ, Moldova Nouă, Anina, Caransebeș și Oțelu Roșu, dar și sindicaliștii de la Hunedoara, Zalău, Aiud ori Târgoviște.
Valoarea de document a acelui protest, care a durat nouă zile, derivă și din faptul că și țăranii s-au alăturat protestului. Simbolic, e adevărat. Aducând pâine și bucate pentru muncitorii cu care fratenizaseră. Dar nu doar ei. Acolo, în Piața Prefecturii, au fost văzuți elevi, profesori, cadre medicale, dar și părinți cu copii în brațe. Cu toții strigau lozinci împotriva guvernului, pentru locuri de muncă și o viață mai bună. O mică revoluție, reflectată ca atare de agențiile de presă internaționale prezente la Reșița, care nu a avut însă susținerea țării.
Astăzi, după 21 de ani de la acele proteste muncitorești, constatăm că este imposibil să mai scoți în stradă mai mult de o mie de oameni la câte un protest, chiar dacă revendicările lui îi interesează direct pe cei ce preferă să rămână în casă. Să se lamenteze în fața blocului sau în tramvai. Așa a fost cu profesorii și pensionarii chemați să protesteze pentru salariile și pensile tăiate de Guvernul Boc, la fel s-a întâmplat cu Roșia Montană și Chevron, dar și cu ultimele proteste de stradă legate de nenorocirea de la Colectiv. Oamenii simt că o duc rău pe zi ce trece, însă preferă să strângă cureaua decât să-și strige durerea și nemulțumirea în stradă. De ce? Poate pentru că a dispărut solidaritatea pe care am întâlnit-o la Reșița în decembrie 1994, dar și încrederea în liderii de sindicat care, chiar dacă există, nu se mai văd la față! Sau, cine știe, poate că au ajuns la concluzia că este inutil să protestezi. Că tot nu se schimbă nimic.
RSS Feed