Articol

La un moment dat, furnalul a început să vibreze şi nu mai putea fi oprit din tremurat. E vorba despre Furnalul nr. 1 din Reşiţa, care, acum, nu mai există, a fost demolat prin explozie controlată. Atunci, pe la începutul anilor ’80, furnalul fusese în reparaţie capitală şi, la pornire, a început să vibreze. Vibra toată structura metalică şi mai tare vibrau cauperele, nişte cilindri uriaşi, prin care treceau gazele fierbinţi rezultate din elaborarea fontei, ca să preîncălzească aerul care se sufla în cuptor. Ideea era că de la caupere venea tremuratul, dar nu se ştia cauza. Imaginaţi-vă nişte cilindri mai înalţi decât blocurile turn cu 10 etaje, cilindri făcuţi dintr-o tablă groasă de câţiva centimetri, sudată la îmbinări, care tremurau ca piftia. Dar, nu era un tremurat moale, de piftie, era un tremurat nervos, cu scrâşnet de fier, însoţit de un uruit uriaş, supărat, ca de vulcan care stă să erupă. Desigur că tresălta şi tot pământul din jurul furnalului şi din adâncuri. Şi... am fost chemaţi acolo, la furnal.

Făceam parte din echipa de lăcătuşi de la termotehnică şi trebuia să verificăm servomotoarele şi regulatoarele hidraulice. Erau acele motoare, motoraşe şi pistoane care închideau şi deschideau clapetele din ţevile de gaz, de aer, de combustibil. Tot atunci au fost chemate şi alte echipe, de electricieni, de electornişti, de specialişti în temperaturi, în presiuni, în instalaţii de gaz, apă şi alte fluide. Pe furnal mişunau oamenii ca furnicile. Am ajuns la caupere şi am început să verificăm servomotoarele, la rece. Adică, le decuplam de la sistem şi le dădeam comanda locală. Închide, deschide. Închide, deschide. Problema era că stătem pe scările metalice fixate pe caupere şi noi (noi, da!), oameni din carne, sânge şi frică, noi tremuram ca piftia. Stăteam cu umărul la câţiva centimetri de pertele uriaş de fier, înălţat până la cer, al cilindrului în interiorul căruia nişte forţe uriaşe se contraziceau, astfel că, după părerea mea, totul putea să explodeze în orice clipă. Era o agitaţie formidabilă pe furnal. Grupuri de oameni circulau în sus şi în jos să verifice aparatele, duzele (le ziceam diuze), circuitele. Fiecare era concentrat pe domeniul său, pe firul său subţire de activitate şi cunoştinţe, fără să aibă habar ce se întâmplă în ansamblu. Mă uitam la colegii mei, la Toni bácsi, şeful de echipă, şi la nea Velcsov, veteranul echipei, şi îi vedeam calmi şi concentraţi. Închide, deschide. Ăsta merge. Hai mai sus. Mă gândeam că nişte oameni normali, cu instinct normal de conservare ar fi lăsat dracului genţile cu scule şi ar fi fugit cât de departe de monstrul vibrator, până când acesta ar fi explodat ori s-ar fi liniştit. Probabil că s-au gândit şi ei la asta. Pe de altă parte, ştiam că aşa ceva nu încape în discuţie. Nu puteai, pur şi simplu, să o iei la fugă pe dealuri. Făceam parte dintr-un sistem. Un sistem care trebuia să producă fontă, oţel şi laminate. Deşi, mă gândeam că obiectivul meu nu era chiar acela de a da ţării cât mai mult oţel. Personal, lucram pentru nişte bani, ca să am de blugi, discotecă şi bere, de culori, pânze şi pensule (nu eram însurat).  Dar, lucram în echipă. Iar abandonarea echipei ar fi însemnat trădare. Probabil că n-ai fi fost împuşcat, dacă abandonai. Dar, ai fi fost dat la o parte ca o cârpă moale. Nimeni n-ar mai fi avut încredere în tine. Ceea ce ar fi fost destul de nasol.

Am stat câteva ore pe monstrul care tremura şi, când, uşurat, credeam că am terminat, Toni bácsi zicea: Hai să mai verificăm şi asta! Verificam.

Şi, acum, să spun tot ce mi-am dorit în acel timp. Nu m-am rugat, nu m-am închinat, nu mi-am făcut cruce cu limba. Mi-am dorit ca cineva, sus, în cabina de comandă, să ştie exact ce se întâmplă. Să fie cineva care să cunoască furnalul în ansamblu şi să ştie care ar putea fi cauzele care determină tremuratul. Şi să ia nişte decizii corecte. Dar, fără cei care cunoşteau numai părţile şi lucrau la componente, nu putea face nimic. Până la urmă s-a descoperit. Pe undeva se dădea o comandă inversă. Ceva de genul că apăsai pe plus şi se activa comanda minus. Furnalul s-a liniştit.

Deci, astăzi, cam aşa trăim. Suntem pe un colos care vibrează, gata să explodeze. Şi sunt nişte oameni în cabina de comandă, care iau decizii. Teoretic am putea fugi pe dealuri, pe câmpii, dar, practic, n-avem unde, fiindcă tot sistemul vibrează, din Atlantic până în Pacific şi până în Golful Persic. Tot ce avem de făcut, este să ne facem partea la care ne pricepem cât de cât.