Articol

Eram copil, în primii ani de şcoală, când tatăl meu mi-a explicat cum umblă domnii. Tata, copil de pădurar, de la Jamu Mare, era foarte atent la detalii, la felul în care trebuie să arate frizura, cum trebuie răsfrânt gulerul cămăşii peste haină, cum se poartă bretelele, încrucişate la spate, cum se ţine furculiţa. De exemplu, m-a învăţat că domnii ţin furculiţa în mâna stângă, cu degetele făcute greblă şi cu degetul mic ridicat. Mama era responsabilă cu menţinerea copiilor curaţi, a mea şi a fratelui meu, era cu spălatul după urechi, a coatelor şi la genunchilor, cu unghiile tăiate şi curate, dar tata se ocupa de bunele maniere.

Dacă mergeţi pe stradă şi întâlniţi orice om, voi să salutaţi primii, spunea tata. Pe copii cu „Seaus!”, pe doamne şi domnişoare cu „Sărut mâna!”, iar pe ceilalţi cu „Bună ziua!” Salutul acesta, „Seaus” cred că e o ciudăţenie, destul de răspândită prin Banat. Aşa ne salutam noi, copiii, la Jamu Mare, aşa şi, mai târziu, la Reşiţa, în cartierul Muncitoresc. Venea de la deformarea salutului „Servus”, care, evident, înseamnă „Sluga”, cu sensul „Sluga dumneavoastră”.

În ceea ce priveşte mersul pe jos, tata mi-a explicat că domnii umblă cu vârfurile picioarelor întoarse înspre exterior. Numai văcarii şi tractoriştii umblă cu vârfurile picioarelor întoarse înspre înăuntru. Acesta e un mers de om needucat, iar dacă vârfurile sunt mult întoarse înăuntru, e chiar un mers de om primitiv. Oamenii obişnuiţi umblă cu vârfurile picioarelor orientate drept în faţă, iar domnii umblă cu vârfurile picioarelor înspre în afară. Aşa, cu vârfurile în afară, umblă şi balerinii şi chelnerii şi toţi ceilalţi domni de la oraş. Probabil că pentru tata, chelnerii făceau parte din categoria unor domni foarte distinşi, care se poartă în costume negre, chiar şi în frac, cu cămăşi albe şi papion, şi umblă cu vârfurile picioarelor întoarse în afară. Poate fi şi adevărat. Iar chelnerii, care trebuiau să fie graţioşi, probabil împrumutaseră mersul de la balerini.

Am făcut şi exerciţii de mers ca domnii. Tata păşea prin curte, cu vârfurile în afară, ier eu şi fratele meu, ca nişte pinguini, pe lângă el.

Mi-am adus aminte de acest episod, desigur, cu nostalgie. Şi am râs în mine, de mine, de tata (cu blândeţe), amintindu-mi că, totuşi, tata, copil de pădurar, a încercat, cum a putut el mai bine, să facă din copiii lui nişte domni!