Articol

A pleca înseamnă a muri puţin, a nu pleca înseamnă a muri puţin câte puţin, înseamnă arest preventiv sau blocaj vegetativ. Oricum ai face, nu faci bine, dar, dacă nu pleci niciodată, s-ar putea să fii plantă ori să fi murit de mult. Aşa că, din când în când, merită să-ţi asumi riscul, să-ţi iei bilet de tren, autocar, vapor sau avion şi lumea în cap. Desigur, şi maşina personală ori bicicleta sunt opţiuni de luat în considerare, mai ales dacă eşti aşteptat undeva. Dacă eşti aşteptat, mori mai puţin, fiindcă îmbrăţişările de la sosire te vindecă, provizoriu, de moarte. Dacă nu eşti aşteptat, plecarea ta e un fel de evadare din locul care te apasă ca o închisoare. În acest caz, plecarea e o încercare de tratament antisingurătate. Tratamentul nu e garantat, nu reuşeşte întrodeauna, dar, merită să încerci. 

La începutul acestei săptămâni, am plecat în Anglia, cu avionul. Am plecat într-un loc în care am fost aşteptat. Am mai fost în Anglia şi ştiu că aici plouă destul de des, bate vântul dinspre ocean şi magazinele sunt pline, gem de oferte care de care mai tentante. E un loc în care ţi se creează impresia că orice ai cumpăra, ai făcut cea mai bună afacere. Comerţ şi reclame, reclame şi comerţ, acesta e sufletul Angliei, expus la vedere. Aşa că, ce poţi duce în Anglia, unde, aparent, există tot ce ţi-ai dori?! Aceasta este întrebarea! Şi, orice român ştie răspunsul: cârnaţi, brânzâ de oaie şi ţuică! Sunt produsele româneşti al căror gust şi miros sunt inconfundabile şi, parcă, ţin şi de spiritul locului, adică, nu mai au aceleaşi calităţi dacă sunt făcute în altă ţară. Fiindcă în avion nu ai voie să transporţi lichide, cred că din motive de securitate, am renunţat la ţuică, dar am sigilat cu bandă scoch, în mai multe rânduri de pungi de nylon, câteva kilograme de brânză şi vreo zece rude de cârnaţi. În baza zicalei că cele mai bune rude sunt rudele de cârnaţi. Am plecat din Reşiţa, pe vreme însorită, aşa că, la aeroport, la Timişoara, mi-am băgat şapca în geamantan (large cabin bagage). O mişcare nu tocmai inspirată, deoarece, la aterizarea pe aeroportul londonez Luton, când am văzut că plouă de le rupe, mi-am deschis bagajul, ca să-mi scot şapca. Instantaneu, tot avionul s-a umplut cu miros de cârnaţi. Pasagerii ridicaţi în picioare, înghesuiţi pe culoarul avionului, aşteptând să coboare, au tresărit vizibil şi şi-au răsucit capetele în toate direcţiile. Instinctiv, voiau să identifice sursa mirosului. Probabil că, unii şi-or fi spus în gând, "Ăştia-s românii! Vrei, nu vrei, se dau de gol!", dar eu, cunoscând vorba poetului, că a pleca înseamnă a muri puţin, am înţeles că, poate, înseamnă şi a muri puţin de ruşine. Dar, numai puţin de tot. Mi-am asumat cu oarecare seninătate apartenenţa la spaţiul mioritic, cu miros de brânză şi cârnaţi. Deci, am afişat o figură de lord englez, impasibil la micile inconveniente ale vieţii. Pe urmă, uşile avionului s-au deschis şi am coborât în ploaia londoneză, care a anihilat diferenţele. Oricum, mi-am propus ca la următoarea călătorie să sigilez mai bine produsele tradiţionale româneşti, poate, chiar, să le trag în pungi vidate. Căci, dacă eşti perseverent şi român adevărat, foloseşti tehnologiile moderne ca să-ţi conservi tradiţiile!