Articol

Prima oară când am ajuns în Anglia, anul acesta, în aprilie, am fost frapat de mulţimea de rase umane adunate prin holurile imense ale aeroportului. Şi acum, în decembrie, a fost la fel, însă, deoarece eram avizat, de data aceasta m-am mirat că, totuşi, ce mulţi oameni albi sunt în aeroport. Adică, printre nenumăratele grupuri de arabi, asiatici, africani, îmi săreau în ochi albii europeni. Şi un grup mare de evrei, cu favoriţi cârlionţaţi, cu pălării mari, negre, şi cu paltoane lungi, cu pulpanele fâlfâind ca nişte aripi. Cred că erau conştienţi de spectacolul pe care îl oferă, dar, drept să spun, în afară de mine, nimeni nu părea să-i bage în seamă. Adevărul e că circulau personaje mult mai fistichiu îmbrăcate, în costume multicolore, ca de carnaval, care nu păreau să stârnească curiozitatea nimănui. Şi, cum spuneam, şi mie mi-a revenit instinctul natural de a remarca femeile frumoase, blonde, brunete, sau roşcate, cu ţinută elegantă, îmbrăcate după gustul european. Şi nu erau puţine. Englezoaice, poloneze, românce, unguroaice, rusoaice. Le recunoşteam uşor, după vorbă, după port. Totuşi, un Babilon. Un Turn Babel, aflat încă în construcţie. Şi, aproape toţi membrii acestei comnităţi multicolore păreau că ştiu ce au de făcut, toţi fiind grăbiţi către o ţintă. În afara aeroportului, ploaia îi făcea să se grăbească şi mai tare spre maşinile şi autobuzele care îi înghiţeau, flămânde, dar alţii şi alţii veneau, fără sfârşit. 

Arterele aeroportului Luton sunt în reparaţie, totul e răscolit, au de asfaltat ori, probabil, au şi ei vreun program de apă şi canalizare de finalizat, aşa că staţiile autobuzelor au fost mutate şi multă lume era derutată. Eu eram aşteptat de o cunoscătoare a locului, dar şi ea a avut nevoie de câteva încercări, până să nimerim autobuzul de Milton Keynes, oraşul de destinaţie al călătoriei mele. Între timp, a venit ţintă la noi o tânără frumoasă, cehoaică, după accent, care căuta autobuzul de Birmingham. Ploaia ploua în rafale, nu aveam umbrelă, cine îşi mai pune şi umbrelă în geamantan, când pleacă în Anglia, să îi ocupe locul din bagaje, destinat pentru cârnaţi şi brânză?! Adevărul e că am văzut puţine umbrele în Anglia, aici toţi se bazează pe maşini. Din maşină, acasă, de acasă, la lucru, de la lucru, în pub sau în mall. Iar mallurile sunt ca nişte oraşe cu străzi. Din acest motiv, chiar pe o vreme câinoasă, cu ploaie şi vânt, poţi vedea englezi alergând de la mall, la maşină, îmbrăcaţi foarte lejer, unii în tricou, cu fustiţe ori pantaloni scurţi.

Deci, cehoaica, plouată, înfrigurată şi emoţionată, cu o foaie de hârtie în mână, pe care avea scrisă o adresă, voia la Birmingham. Nu, noi nu ştim staţia pentru Birmingham, că nu suntem de aici. Am urmărit-o cu privirea, mergea la alţii şi la alţii, dar nimeni nu ştia. Fiecare cu drumul lui, cu treaba lui, şi drumurile, din Luton se despart în direcţii nenumărate. Mutându-ne şi noi de sub o copertină sub alta, în căutarea autobuzului spre Milton Keynes, ne tot ciocneam de tânăra cehoaică. Nişte ghanezi (cred), de lângă noi, i-au răspuns cu o ridicare din umeri la întrebări. S-a mutat cu foaia cu adresa în mâini, singurul ei reper de nedăjde, la un grup de pakistanezi, la fel de indiferenţi. Măi, fată, m-am gândit eu, ce tot îi întrebi pe ăştia, ei se orientează după vânt, după urme, după cei din grupurile lor, n-au ei treabă cu adresa ta. Probabil a văzut că o susţin cu privirea şi a ajuns din nou în dreptul meu. My dear, maybe, better, you ask a bus conductor, i-am zis cu engleza mea aproximativă. Adică, draga mea, poate ar fi mai bine să întrebi un şofer de autobuz. Oh, yes!, a zis ea şi s-a dus la un autobuz care staţiona pe-acolo. După o scurtă explicaţie cu şoferul de autobuz, s-a luminat şi mi-a făcut un semn discret cu mâna. It's OK! Ce bine m-am simţit, că am fost şi eu de folos cuiva, chiar la sosirea în Babilon!