Articol

Cazul familiei româno-norvegiene Bodnariu, din Norvegia, căreia Serviciul de Protecţie a Copilului i-a luat cei cinci copii, fiindcă părinţii i-ar fi bătut, a creat emoţie printre români şi a declanşat proteste de stradă. Reacţia este, oarecum, normală, deoarece părinţii investesc sufleteşte şi materialiceşte în copiii lor. Din cele mai vechi timpuri, copilul a fost privit ca săgeata aruncată în viitor, să înalţe şi să desăvârşească faptele părinţilor. Un copil născut într-o casă de tâmplari urma să devină un tâmplar cel puţin la fel de bun ca tatăl său, dacă nu, mai bun, vânătorul, un vânător mai bun, războinicul, un războinic mai bun, un copil născut într-o casă regală trebuia să fie un rege, care să urmeze politica şi faptele de glorie ale părinţilor săi. Acum, ca să fim sinceri, în vremurile acelea glorioase, de demult, fetiţele nu prea erau băgate în seamă. Poate, doar dacă erau prinţese.

Şi astăzi, părinţii, mai ales cei pe stil vechi, speră să-şi împlinească visurile nerealizate prin copiii lor. Cu toate că, mai ales în zona occidentală, de peste 100 de ani, a apărut un curent tineresc, conform căruia copiii şi tinerii nu mai vor să preia integral (sau de loc!) moştenirea spirituală a părinţilor. Mişcarea feministă e doar o componentă a curentului.

Dar, hai, să nu mai filozofăm atât, şi să trecem mai la concret. Deci, copiii românilor-norvegieni au fost luaţi din cauză că părinţii îi îndoctrinau într-o religie şi o făceau şi cu pedepse corporale. Nimic mai normal, ar spune românul. Nimic mai aberant, spune norvegianul. Pentru că Norvegia, şi toată partea nordică a Europei, de zeci şi zeci de ani, aplică o găselniţă. Zic ei că odrasele trebuie să crească libere, într-un mediu laic, şi să-şi formeze o personalitate, în funcţie de propriile înclinaţii şi alegeri. Nu musulmani, nu hinduşi, nu ortodocşi sau creştini, în general. Ciudat, nu? E adevărat că, din câte am văzut şi ştiu eu, copiii nordicilor sunt cam răzgâiaţi, neascultători şi enervanţi, după gustul meu. Dar, stau şi mă întreb, cum naiba se face că acolo copiii sunt neascultători, plini de pretenţii şi iniţiative care te scot din sărite, iar adulţii sunt muncitori, disciplinaţi, discreţi, politicoşi. În timp ce la noi e cam invers!

Mai am o observaţie. În mediul virtual s-a răspândit, cu repeziciunea fulgerului, un editorial cu titlul „Reunite #the Bodnariufamily”, care ar fi fost scris de jurnalistul Marius Tucă. În editorial formulările de forţă apar de la început: „Da, dragă Norvegie! Şi eu îmi îndoctrinez copilul!” Citind textul, mi-am zis că, doamne păzeşte!, n-aş vrea să fiu/să fi fost copilul lui Marius Tucă! Dar,imediat după ce am terminat de citit, mi-am dat seama că nu e pe stilul lui Marius Tucă. M-am uitat şi pe paginile de Facebook ale lui Tucă şi am văzut că editorialul respectiv nu apare. Apoi, m-am lămurit. Editorialul apare pe situl mariustucă.ro şi e semnat de o mamă. Pe mama editorialistă o cheamă Luiza Moldovan. Luaţi de valul emoţiei şi entuziasmului, zeci şi zeci de feisbuchişti au început să-l felicite pe Marius Tucă, pentru abnegaţia sa de a-şi învăţa copilul „Înger, îngeraşul meu”. Nu comentez editorialul exaltat al mamei creştine, care, fără îndoială, nu s-ar simţi bine în Norvegia. Doar, pentru exactitate, atrag atenţia că nu e de Marius Tucă.