Articol

Frunzăverde n-a existat. A existat numai un judeţ frumos şi sărac, la o margine de ţară, unde s-a făcut un anumit fel de politică, la fel ca-n ţara toată. Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli şi obedienţi pe care-i chema Ionesie, Ianăş, Romică: sau mai simplu, corupţi şi şpăgari, cărora le plăcea să li se spună politicieni. Dar pentru că auzeau mereu lătrând la stâna lor partidele duşmane, dar şi muzica banilor şi a gloriei, mergeau să se bată, prin mijloace neortodoxe, cu adversarii, care nici ei nu erau mai altfel ca tătarii, avarii sau hunii.

În timpul care le rămânea liber, aceşti oameni făceau paranghelii, în care lipeau bancnote de frunţile lăutarilor ori le îndesau în decolteul animatoarelor. Mai rămânea timp şi pentru confruntări interne, cu îmbrânceli, pumni şi picioare, de săreau paharele pe sub mese şi plângeau munţii Banatului. Apoi, înfrânţii pupau, în şir indian, ghiulul puterii. Şi a mai existat un politician, care ştia citate multe, pe de rost, şi istorie, fără rost, fiindcă în cartea nescrisă a politicii româneşti se spunea că politica nu se face pentru oameni, ci pentru politicieni. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Frunzăverde.