Articol

Fără îndoială, în afară de oamenii mai bine tăbăciţi sufleteşte, care îşi vând intimităţile pe la televiziuni, ca să câştige un ban cinstit, profitând de nesaţul telespectatorilor dornici de bârfe şi scandaluri, există o majoritate de oameni decenţi, care, chiar dacă mai cad pradă păcatelor, doresc să-şi protejeze intimitatea. Sau, chiar dacă nu doresc neapărat să o protejeze, cel puţin nu fac eforturi să o promoveze.

Din păcate (sau din fericire?), există şi presa şi oamenii de presă, care, fie din dorinţa de a scoate la lumină vreun „adevăr”, fie din dorinţa de a-şi câştiga cititorii, mai comit şi astfel de „crime”. Adică, scriu despre oameni fără acordul lor. Poate, chiar împotriva voinţei lor. Un astfel de „criminal” sunt şi eu. Lucru care nu e deloc de mirare, când este vorba despre persoane care şi-au asumat un rol public. O persoană publică, fie politician, fie artist sau sportiv, devine de interes public în toate aspectele, pentru că acţiunile ei influenţează viaţa cetăţii, reprezintă un model de urmat. Sau de evitat.

O persoană publică este şi actorul reşiţean Florin Ruicu. Dar, este persoană publică numai pe scenă. În rest, este (sau, mai degrabă, a devenit) o persoană de o discreţie şi modestie neverosimile (pentru mine). Şi nu aş fi scris despre el chestiuni atât de intime, dacă viaţa lui de până acum nu m-ar fi impresionat aproape la fel de mult ca cea a lui Moş Crăciun. Ştiaţi, probabil, că Moş Crăciun a fost, în tinereţe, un personaj controversat, până să ajungă un exemplu de bunătate şi mărinimie. N-am vrut să scriu că m-a impresionat aproape ca Iisus, ca să nu scandalizez o anumită parte a cititorilor, dar, recunosc, gândul mi-a trecut prin mintea proastă şi săltăreaţă.

Ideea este că Florin Ruicu a fost, de când a urcat pe scenă, un actor deosebit, convingător, unul din actorii aceia care umplu scena cu personalitatea lor. În afara scenei, a fost un boem, neglijent cu sine, dar şi cu ceilalţi. Chefliu, zurbagiu, iubăreţ, admirat, talentat, cinic, greu de suportat. Îl cunoştea strada, îl cunoşteau jocurile de noroc, îl cunoşteau şi barurile, unde era întâmpinat cu aplauze şi cu mese întinse cu beroase, vinoase şi spirtoase. Alcoolurile şi neodihna îi stimulau imaginaţia şi îi descătuşau limitele. Formidabil, genial!, spuneau unii. Parcă prea întrece măsura, spuneau alţii. Dar, Florin Ruicu era dinamic, spiritual, sarcastic, fericit şi inconştient, în opinia multora. Şi gras, în opinia tuturor. Se îngrăşase încât nasturii stăteau să-i plesenească prin zonele mijlocii ale organismului. Ceea ce, oricum, nu reuşea să-i diminueze talentul, fericirea şi inconştienţa.

Florin Ruicu, grasul, inconştientul, fericitul nu mai este! De vreo doi ani, actorul Florin Ruicu a descoperit credinţa, măsura şi echilibrul. Nu mai spunem cine l-a ajutat să le descopere, ca să nu intrăm chiar cu bocancii în intimitatea omului. În orice caz, e vorba despre o femeie. În acest interval, actorul a renunţat total la alcool, a devenit vegetarian şi religios. Are o siluetă de invidiat. Arată ca un sportiv, bine legat, subţire la mijloc şi elastic. Nu mai face prostii, nu-şi risipeşte nopţile. Vorbeşte reţinut, despre credinţă, despre modestie, despre deşertăciune. Este ceea ce putem numi un înţelept. Şi, ca orice înţelept, este nefericit.

Zilele trecute, privind intens în zare, cu o privire care sfredelea blocurile gri şi pătrundea undeva, departe, foarte departe, Florin Ruicu s-a întrebat care este rostul acestei vieţi absurde. „Cu siguranţă, această viaţă absurdă nu poate fi decât o pregătire pentru viaţa viitoare, cea adevărată!”, a zis. Personal, nefiind vreun înţelept, i-am răspuns că n-am încredere în fericirea vieţii viitoare. Pentru că, fiind veşnică, nu văd cum ar putea conţine bucurie. În veşnicie, n-ai niciun motiv să te bucuri acum, pentru că ai la dispoziţie o veşnicie şi, atunci, ce rost mai are să te grăbeşti să te bucuri la un moment dat. Ai tot timpul la dispoziţie. „Ei, cum nu! Să trăieşti fericit în veşnicie! Aceasta e viaţa adevărată!”, a spus Florin Ruicu cu gravitate. Învins de convingerea sa şi de puterea cuvintelor sale, care se hrănesc deja din veşnicia cu care actorul pare că a intrat în relaţie, am tăcut. Doar, am constatat ceva paradoxal. Înainte vreme, când era dezechilibrat şi inconştient, era fericit. Acum este înţelept şi trist.

Din fericire, indiferent cum ar fi, în egoismul nostru limitat, nu putem decât să ne bucurăm că Florin Ruicu a rămas, în continuare, pe scenă, acelaşi mare actor. Care ştie să joace la fel de bine şi îndoiala şi credinţa. Şi viciul şi virtutea.