Articol

Seara de miercuri, 17 februarie, a festivalului de teatru de la Reşiţa a fost una specială, cu spectacole bune, spectacole care te fac să meditezi asupra sensului vieţii şi, eventual, asupra absurdităţii existenţei umane. Aşa cum se obişnuieşte la festivaluri, pe lângă spectatorii plătitori mai sunt şi invitaţi, fie oameni de teatru, fie dintre cei care au sprijinit teatrul. Mai sunt şi oameni care fac parte din unele instituţii care au sprijinit teatrul şi, unii dintre ei, se trezesc în sala de spectacole, numai pentru că e gratis.

Un astfel de personaj a stat aseară la balcon, în sala de spectacole a Palatului Cultural din Reşiţa. La sectorul cu invitaţi. Spectacolul „Seară de ajun” era pe sfârşite, se apropia scena finală, care, după o acumulare de tensiuni, trebuia să fie un fel de arc electric între scenă şi spectatori. Existau toate condiţiile necesare să iasă un arc electric. Deci, era o linişte mormântală. Pe scenă s-a strecurat spiriduşul, care era cheia mesajului metaforic al întregului spectacol. Şi, peste liniştea adâncă, de la balcon s-a auzit, clar şi puternic, soneria unui telefon mobil. După câteva secunde, care au părut o veşnicie, un bărbat în vârstă, cu părul cărunt, s-a ridicat în picioare şi a răspuns cu voce de bariton, lungind puţin cuvintele: „Alo! Da, vă rog!”. Aproape toată sala s-a deconectat, unii s-au întors să vadă cine vorbeşte la telefon! Şi momentul magic a trecut. N-a mai fost niciun arc electric. După reprezentaţie, chiar am vorbit cu doi spectatori care m-au întrebat: „Ce-a făcut spiriduşul? Că n-am văzut. M-am întors să văd cine-i boul care a răspuns la telefon!”.

Au mai fost două doamne elegante, destul de tinere, îmbrăcate stil femeie de afaceri (sau şefă de birou), care au ieşit după vreun sfert de oră de la începerea spectacolului. Desigur, tot invitate. Pe astea nu le condamn. Se vedea că erau pentru prima oară în sala Palatului Cultural, pentru că n-au ştiut pe unde să iasă, au ţinut să ajungă neapărat la uşa pe unde au intrat, neştiind că mai există o ieşire chiar pe partea unde aveau locuri. Aşa că au traversat sala pe la mijloc, prin faţa spectatorilor, ca la paradă. Vă spun, nu le condamn, fiindcă ele şi-au dat seama că nu e locul lor la teatru.