Articol

O bună prietenă de la Viena mi-a povestit, chiar azi, că mergea prin oraş (ieri), pe lângă doi băieţi de vreo nouă ani. Unul dintre copii îi spunea  colegului că vrea să se mute la altă şcoală. Aşa că o să meargă la directorul şcolii şi o să-i spună că învăţătoarea lui este o dobitoacă. Prietena vieneză mi-a mărturisit că a fost uimită de aşa-zisa maturitate a discuţiei dintre copiii, care urzeau un plan nu prea ortodox (mă rog, sau catolic).

După ce au căzut de acord că planul este bun, copiii au început să se distreze, strigându-şi în ureche sunete ascuţite. Zbierau, unul în urechea celuilalt, „Aaaa! Eeeee!” A fost acesta încă un motiv de uimire. Era un contrast extrem între discuţia „diabolică” de manipulatori exersaţi, şi joaca prostească de copii. Povestitoarea mea, care este foarte tânără, şi-a trăit copilăria în anii 90’, deci are ceva peste 20 de ani, mi-a mai mărturisit că în viaţa ei de elevă nici nu a îndrăznit vreodată să cugete că învăţătoarea sau profesoara ei este o proastă sau dobitoacă. Atât ea, cât şi generaţia ei au privit spre dascăli cu respect, cu frică sau cu dragoste. Aşa mi-a zis tânăra vieneză.

Mda, ideea e că puştimea de astăzi priveşte spre oamenii mari cu ochi critic. Vă daţi seama că în urmă cu nici 2000 de ani copilului care ridica mâna împotriva părinţilor săi i se tăia mâna? Da, o oroare! Bine că s-au schimbat lucrurile. În urmă cu zece, douăzeci, de ani, copiii încă priveau spre cei mari cu teamă şi respect. Astăzi, după cât se pare, lucrurile s-au deplasat în cealaltă extremă. Copiii ne privesc, ne evaluează şi ne judecă. Deci, atenţie la ce facem şi cum facem! Copiii sunt cu ochii pe noi!