Articol

Mai multe persoane din oraşul meu sunt deprimate. Pe una o cunosc binişor. E deprimată pentru că nu se întâmplă nimic aici, pentru că oamenii mint, sunt falşi, sunt preocupaţi de bârfe, nu discută idei şi nenorocirea cea mai mare e că în oraşul ăsta calităţile nu sunt apreciate. Am sperat degeaba, m-am trădat pe mine risipindu-mă în oraşul ăsta de c...t, îmi spune, oarecum, neacademic.  La Timişoara şi la Bucureşti, da, acolo se discută idei, oamenii sunt altfel. De unde ştii? Am fost, am vorbit.

Îi spun că, poate, nu s-a înconjurat de oamenii potriviţi. Nu-i adevărat! Şi-mi cere să-i dau exemplu de oameni potriviţi. Îi iau la rând, oamenii potriviţi sunt nepotriviţi. Îi disecă de-a lungul şi de-a latul, au slăbiciuni, fabulează, sunt mici, egoişti, râd ca proştii, le plac glumele lor, sunt solemni când vor să epateze, postează tâmpeni pe feisbuc şi comentează aiurea. Da, păi, luaţi unul câte unul, oamenii aşa sunt. Munţii sunt mari, pădurile sunt copleşitoare, apele au putere şi perseverenţă, cerul e nesfârşit, dezvolt eu un discurs păşunist-bombastic. Dar oamenii, numai oamenii... au talent. E de acord, sunt câţiva, dar se îneacă în mediocritatea generală.

Şi, fără avertisment, dă cu mine de pereţi: adevărul, de ce nu scrii adevărul? Care? Adevărul ăla adânc, din interior, despre ce fac ei şi cum sunt ei, oamenii ăştia. Sunt blocat. N-am scris adevărul?! Da, poate că am scris doar adevărul exterior, mă gândesc. Şi nici pe acela întotdeauna. Dacă ţi-aş spune tot adevărul pe care îl văd şi îl simt eu despre tine, nu am mai sta la aceeaşi masă, i-am spus. Nu e de acord. Bine, i-am spus atunci, dacă mi-ai spune tot adevărul tău despre mine, nu am mai sta de vorbă, poate, niciodată. Da, asta aşa e. Şi am căzut de acord, că putem să evităm, cât de cât, adevărul nefolositor. Adevărul care te deprimă, la Reşiţa, la Timişoara...