Articol

A devenit ceva banal să vezi oameni mergând sau alergând pe stradă, conducând maşini, scoţând bani de la bancomat, bând cafea la terasă, mâncând la restaurant, îmbrăţiţându-se, în timp ce vorbesc la telefon, fie cu handsfree, fie cu telefonul lipit de ureche. Mă rog, avem informaţii că sunt oameni care vorbesc la telefon când curăţă cartofi ori când fac dragoste. Oricum, în cazurile din urmă, sunt puţine persoane de faţă, în general, una sau două, aşa că nu se deranjează prea multă lume.

Am asistat de nenumărate ori la situaţii penibile, în care telefonul mobil a sunat prosteşte, creând nervozitate în popor ori, în cel mai bun caz, amuzament. Amuzament pentru cei cu nervii tari. A sunat la conferinţe, la cursuri şcolare, la nunţi şi înmormântări. O dată, în timpul unei înmormântări, i-a sunat telefonul chiar preotului care ţinea slujba de îngropăciune. Omul, cu bun simţ, a scos telefonul ruşinat şi l-a închis. Eh, se mai întâmplă! Bineînţeles că sună şi la teatru. Chiar pot să înţeleg. Nu de puţine ori suntem cu gândul aiurea şi uităm să ne închidem telefonul în sala de spectacole. Chiar, aş putea să spun că n-am mai asistat de vreo câţiva ani la vreun spectacol de teatru în timpul căruia să nu sune niciun telefon! Surprinşi, oamenii tresar şi se grăbesc să-l închidă. Ce bou sunt! Am uitat, pare să spună privirea lor jenată. Însă, cu câteva luni în urmă, povesteam, tot la rubrica „Argumentul meu”, despre un personaj care, în timpul unui spectacol de la Palatul Cultural din Reşiţa, s-a ridicat în picioare şi a răspuns cu voce baritonală: „Alo! Da, vă rooog!” Atunci, cu acea intervenţie, a şi stricat finalul spectacolului. Am scris, am vorbit unii cu alţii (şi la telefon), până la urmă, ne-am şi amuzat.

Aseară, a fost iarăşi spectacol la Palatul Cultural. O comedie. Se râde ce se râde la o comedie, se aplaudă, dar mai sunt şi momente de linişte în sală, momente în care spectatorii urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea acţiunii, schimburile de replici. Ei, şi tocmai într-un asemenea moment a sunat un telefon. Nu-i nimic, mi-am zis. Asta e, se mai întâmplă, o să-l închidă. Dar, surpriză, telefonul era al unei doamne, care l-a scos tacticoasă din poşetă şi a răspuns cu voce tare, de s-a auzit în toată sala. „Alo! Nu pot să vorbesc! Sunt la tiatru. Da, da! La tiatru”. Aşa ceva! Cum poţi să fii atât de prost! Publicul s-a foit, a aruncat priviri criminale spre ţoapa de la tiatru şi, asta e, comedia merge mai departe. Dar închipuiţi-vă că n-a fost doar atât. După câteva zeci de minute, telefonul doamnei a sunat din nou, iar ea a răspuns din nou! De data aceasta cu voce un pic mai scăzută, aşa că n-am auzit tot ce spunea. Dar ideea era că nu poate vorbi fiindcă e la tiatru. Deci, dacă ar fi sunat-o de zece ori, de zece ori ar fi răspuns.

Bine zicea fratele nostru Einstein, că universul şi prostia sunt nelimitate. N-avem cum să contrazicem această evidenţă. Dar dacă-i ştie cineva numărul de telefon, să-i spună doamnei şi vorba aceea a lui Voltaire: Pentru a reuşi în viaţă nu e de ajuns să fii prost, trebuie să ai şi bune maniere.