Erau vremuri de început de lume. În spatele grădinilor curgea pârâul leneş de câmpie, cu meandre năpădite de sălcii, ierburi şi buruieni, cu cotloane locuite de peşti graşi cu burta albă. Dincolo de pârâu se întindea izlazul aparent plictisit şi tâmp, în realitate, bogat în surprize, populat cu parfumate colonii de ciuperci şi bălegar, împestriţat cu felurite pene, mai ales de gâscă, cu spini înfloriţi, cu fremătătoare populaţii de gâze. Vara! Străzile largi, erau de fapt tot un fel de păşuni traversate de urmele nesigure ale căruţelor leneşe, străjuite de băgrini înalţi, de faţadele albe ale caselor văruite în fiecare primăvară, cu un amestec medicinal de var, lapte şi ouă crude de găină.
În această lume dădeam năvală, noi, copiii, având la dispoziţie un timp nesfârşit şi infinite posibilităţi de cunoaştere. Ieşeam, pur şi simplu din case, din curţi, şi ne întâlneam, fără să ne fi dat întâlnire. Ne adunam în grupuri şi se stabilea liderul din ziua aceea. Fără alegeri. Unii aveau câte o idee; să mergem la furat mere, să mergem la grop, la Maxa, la baie, să ne facem arcuri cu săgeţi, să ne facem o colibă, să jucăm fotbal, să mergem la grajduri să vedem cum se împerechează iepele cu armăsarul cel negru. Tot felul de lucruri interesante. Cel care avea ideea acceptată de majoritatea era liderul. Pe el îl urmam. Peste zi, liderul se mai schimba, fiindcă ziua trebuia umplută cu activităţi şi se cereau mai multe idei.
Nimeni nu-l contesta pe liderul unei activităţi, dar, e adevărat, când joaca-jocul se epuizau, se crea momentul unui concurs de idei. Sigur că celui care câştiga concursul nu-i spuneam lider. Nu-i spuneam nicicum. Adică, îi spuneam pe nume, dar autoritatea lui plutea în aer. Nu avea nevoie de nicio confirmare. Dumnezeu ştie ce fel de democraţie era aceea! Probabil, democraţia de început de lume. Când timpul era nesfârşit şi liderii erau cei care ştiau să-i dea valoare. Practic, nu erau aleşi liderii, ci ideile.