Articol

În urmă cu zece zile, liderul PSD Caraș-Severin, Ion Mocioalcă, anunța triumfalist: „Am constituit alianța PSD-UNPR-PMP, care va conduce consiliul județean în următorii patru ani“. Poporul pesedist a jubilat și s-a bucurat, la fel cum o mai făcuse în noaptea alegerilor prezidențiale din 2008 cu deosebirea că, în locul Mihaelei lui Mircea Geoană, de data aceasta erau Ion Tabugan și Ionuț Popovici.

Unii ar spune că pe Mocioalcă l-a luat gura pe dinainte și a dat drumul porumbelului, în timp ce alții sunt convinși că anunțul făcut era o dovadă a disperării ce începuse să se instaleze printre social-democrați. PSD se aștepta la un rezultat cu mult mai bun decât cel obținut, unul care să-i fi permis să nu apeleze la ajutorul unor formațiuni cu care să facă majoritatea necesară alegerii președintelui din rândurile sale. Mocioalcă știa ce înseamnă să stai la mâna altora, a celor care azi spuna una, iar mâine se întorc precum curvele nemulțumite de tariful negociat. Anunțul liderului pesedist a fost făcut, pe șestache. În mod normal, în astfel de împrejurări, ar fi trebuit să se organizeze o conferință de presă comună a celor implicați în alianță și să se spună ce e de spus. Nu s-a întâmplat așa, Mocioalcă a mizat, cel mai probabil, pe prietenia tradițională cu UNPR și pe faptul că, aflat la prima sa experiență electorală, lui Ionuț Popovici i-ar fi fost imposibil să refuze oferta unui loc de vicepreședinte al consiliului județean. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe moment.

 Astăzi, Mocioalcă nu s-ar mai hazarda să se pronunțe în acest mod. În doar o săptămână, datele problemei s-au schimbat radical, iar lucrurile par acum doar pe jumătate așa cum le gândise deputatul social-democrat. UNPR și PMP vor avea fiecare vicepreședinți, doar că președintele nu va fi de la PSD, ci de la PNL. Negocierile de la București ne arată cât de fragilă este prietenia între lideri și cât de importante sunt interesele de partid.

Până vineri, când se va alege președintele CJ, se pot întâmpla multe, dar indiferent de numele acestuia, un lucru este sigur: PMP și UNPR vor poza în învingători, nu pentru că ar fi arătat că merită aceasta, ci pentru că, exact ca în viață, s-au nimerit să fie la locul potrivit, în momentul potrivit. Iar faptul că au bătut palma cu unii, ca apoi să se întoarcă, e o chestiune de amănunt de care puțini își vor aduce aminte peste ani.