Articol

Astăzi se împlinesc 245 de ani de la naşterea Reşiţei industriale, este ziua în care au fost inaugurate primele furnale, de pe valea Bârzavei, în amonte de satul Reşiţa. Astfel, în jurul furnalelor Franciscus şi Josephus, construite de Fiscul austriac în perioada, octombrie 1769 - iulie 1771, şi inaugurate la 3 iulie 1771, s-a clădit localitatea Reşiţa Montană. Aceasta a fost, iniţial, separată de Reşiţa veche, care, pentru a fi deosebită de Reşiţa nouă, a fost denumită Reşiţa Română. Între cele două localităţi exista chiar şi o Vamă, situată pe malul Bârzavei dinspre Reşiţa Montană, unde comercianţii trebuiau să plătească o taxă, ca să-şi poată vinde produsele în Eisenwerk Reschitza (în traducere liberă din germană - Reşiţa de Fier!), localitatea în care circulau mai mulţi bani decât orişiunde în Banat, salariile lucrătorilor din fabrici fiind, conform limbajului actual, extrem de motivante!

În treacăt fie zis, cu banii câştigaţi într-o lună de lucru (după umilele mele cercetări prin arhive), un muncitor de la furnale putea să-şi cumpere patru viţei. Pentru comparaţie, astăzi, un muncitor din Reşiţa, cu un salariu de 1600 de lei pe lună, îşi poate cumpăra un singur viţel. Nu e cea mai fericită comparaţie, valoarea şi căutarea mărfurilor fiind diferită peste timp, însă, ne dă, cât de cât, o imagine a puterii de cumpărare şi a bunăstării din acele vremuri de „început de lume”. În orice caz, casele erau foarte ieftine, de fapt, erau construite de fabrică, iar muncitorii le foloseau gratuit, atât timp cât erau angajaţi. Dacă, din diferite motive, întrerupeau contractul cu fabrica, fie din proprie iniţiativă, fie că erau concediaţi, erau evacuaţi din locuinţă. Iată un alt motiv de loialitate faţă de fabrică! Era bine, era rău? Orice aspect are mai multe faţete.

În orice caz, fabricile din Reşiţa au constituit un magnet pentru oamenii din tot Banatul, chiar din întreg imperiul! Din zilele de început, din acel iulie 1771, Reşiţa a tot crescut, devenind un fel de Babilon, în care lucrau nemţi, români, unguri, sârbi, craşoveni, chiar şi francezi şi belgieni! Trebuie, însă, recunoscut că spiritul de ordine, disciplină şi de perfecţionare în meseriile industriale a fost cu preponderenţă german. Iar în fabrică şi în localitate, pe stradă sau în cârciumă, se vorbeau trei limbi: nemţeşte, ungureşte şi româneşte. Ulterior, după 1919, când Banatul a devenit parte a României Mari, desigur, limba română a cucerit localitatea, devenită oraş în anul 1925, însă mult timp după aceea, chiar şi în anii 1980, limbajul tehnic uzual din uzine conţinea mulţi, extrem de mulţi, termeni germani.

Aşadar, Reşiţa a tot crescut, până în decembrie 1989, când avea în jur de 110.000 de locuitori şi în jur de 25.000 de angajaţi în cele două fabrici de fier, UCMR şi CSR. A urmat declinul industriei reşiţene, în paralel cu declinul economic mondial, însă accentuat local din cauza nepriceperii şi a neadecvării echipelor de conducere la economia concurenţială de piaţă, a confuziei de la nivel guvernamental. Nu mai vorbim de corupţie şi de alte interese care au subminat industria reşiţeană. Poate că era normală o diminuare a dimensiunilor industriale ale Reşiţei, însă nu cred că era inevitabil ca celebra UCM Reşiţa să ajungă în situaţia de astăzi, în insolvenţă şi aproape inactivă. De bine, de rău, combinatul siderurgic, sub patronajul ruşilor de la TMK, funcţionează şi continuă tradiţia siderurgică a Reşiţei, probabil, cea mai lungă funcţionare neîntreruptă din lume(!) a unor fabrici de fier, în aceeaşi vatră.

Astăzi, Reşiţa, conform statisticilor, are 83.000 de locuitori. În realitate sunt mai puţini, se estimează că sunt undeva la 70.000, din cauza migraţiei forţei de muncă în Occident. În cele două fabrici, urmaşele fabricilor de fier de acum două secole şi jumătate, mai sunt în jur de 2.000 de angajaţi.

Este aceasta un fel de istorie a Reşiţei industriale, desigur, nu cea mai sugestivă. Sunt nenumărate feluri de a vedea, de a înţelege şi descrie istoria. Aşa am simţit, trăit şi descris eu Reşiţa, astăzi. Astăzi, când sărbătorim 245 de ani de la naşterea unei localităţi care a reconstruit industria României după al Doilea Război Mondial. Fiind ziua de naştere a Reşiţei, închei aceste rânduri cu o urare desuetă, inspirată din urările cu parfum proletar din secolul trecut, însă care îmi stârneşte irepresibile nostalgii:

La mulţi ani, Reşiţa, multă sănătate şi putere de muncă!