Articol

Caraș-Severin a fost un județ puternic industrializat. Practic, nu i-a lipsit nimic din acest punct de vedere: metalurgie, minerit, exploatarea și prelucrarea lemnului, confecții, turism. Din acest motiv, cu ani în urmă, Banatul de Munte ajunsese un fel de El Dorado al României în care oamenii veneau din regiunile sărăce, dar și de frica colectivizării, să câștige bani. Mulți bani.

Reșița fost cel dintâi centru siderurgic din actuala Românie și, mult timp, unul dintre cele mai dezvoltate din sud-estul Europei. La Reșița au fost fabricate primimele locomotive cu aburi din țară și tot aici au fost gândite construcția podurilor metalice pe care le întâlnim astăzi în multe locuri din țară. Turbinele și echipamentele hidroenergetice, tot la Reșița au fost construite, în premieră pentru industria românească. Motoarele navale pentru flota românească și cele Diesel, pentru locomotivele electrice, șina de cale ferată au fost tot simboluri ale  Reșiței. Să nu uităm că la Reșița, pe Valea Bârzăviței, au fost fabricate tunuri, dar și zeci de mii de apartamente până în 1990.

 Caraș-Severin era cunoscut nu doar pentru ce se fabrica la Reșița, ci și pentru minele sale de, cărbune, cupru și de uraniu. Pentru marmura de la Rușchița, pentru Băile Herculane, pentru turismul de pe Semenic, pentru combinatele din Bocșa și Oțelu Roșu, pentru fabrica de mobilă Balta Sărată, chiar și pentru ceea ce trebuia să fie termocentrala de la Anina.

Vorbim astăzi despre Reșița și Caraș-Severin ca despre vestigiile dacice scoase la lumină de către arheologi. Totul la timpul trecut. Cel prezent ne este complet străin, să nu mai vorbim de cel viitor. Este o realitate tristă rezultată, nu doar, din conjugarea unui verb. La fel ca și în cazul El Dorado, din Reșița și Caraș-Severin rămân doar legendele despre trecutul unor bogății care astăzi nu mai sunt. Legende pe care bunicii le vor povesti nepoților ca pe basmele lui Ispirescu.