Articol

Discuție  în parc, între doi domni respectabili, ieșiți cu nepoții la plimbare. „Ai auzit cât câștigă Isărescu într-o lună?“  Întrebare: „Care Isărescu?“. „Cum, care Isărescu? Guvernatorul Băncii“. După un moment de pauză: „Cât?“ „N-o să-ți vină să crezi!“ „Nu mai spune! Vreo 5-6.000 de euro?“ Celălalt, zâmbind: „Mai pune, că-i prea puțin“. „Păi, cât să mai pun?“ „Vreo 13 mii și jumate. Cam cât pensia noastră în aproape trei ani!“. Un alt moment de tăcere, după care celălalt bătrân întreabă ironic: „Și ce face cu atâția bani? Că n-o mânca cu două guri și n-o avea două burți.“

Guvernatorul Băncii Naţionale Române câştigă cam cât 50 de muncitori plătiți cu salariul minim pe economie. Are salariul de 9.500 de euro și o indemnizație de conducere de 4.000 de euro. Până în 1989, raportul dintre salariul minim pe economie și cel maxim era de 1 la 4. Astăzi, oficial, raportul este de 1 la 8 în mediul privat și de 1 la 12, în cel de stat. După publicarea în premieră a salariului lui Mugur Iăsărescu, datele problemei se schimbă, raportul devine de 1 la 33!

E diferență mare între venitul guvernatorului - ce-i drept, om cu multă școală, cu ștaif și un bancher desăvârșit - și câștigul unui amărât care dă la târnăcop de-i sar capacele ca să-și întrețină familia cu doi-trei copii. Și chiar dacă nu ar avea copii, cum să se descurce bietul de el din 280 de euro pe lună? Că de mâncat trebuie și el să mănânce, de îmbrăcat la fel, măcar o dată la trei luni să-și mai cumpere o cămașă sau un tricou, o pereche de șosete sau una de chiloți ieftini. Cu siguranță că nu are o casă a lui. Stă în chirie, și chiar dacă nu ar sta, tot plătește curentul, gazele de la bucătărie, cablul TV, femeia de serviciu, administratorul, în cazul în care stă la bloc. Nu mai punem la socoteală rata la bancă, țigările, cafeaua și alte bucurii mărunte de acest gen.

Și cel care câștigă salariul minim pe economie dar și pensionarul au dreptul la o viață decentă. Nu doar unii, precum Mugur Isărescu. E drept, nu toți au avut norocul ori vocația să ajungă colonei, comisari, comandori, generali, amirali, parlamentari, magistrați sau guvernatori de bancă națională. În țara asta mai era nevoie și de oamenii care să tragă la șaibă ori să sape șanțuri. De dascăli care să-i învețe pe copii carte, de ingineri care să proiecteze drumuri și să fabrice locomotive, camioane ori tractoare. Asta nu înseamnă că doar unii trebuie să beneficieze de salarii și pensii speciale sau stabilite înainte de campaniile electorale. Și cu toate acestea, din păcate, așa se întâmplă. Nesimțitul ăsta de stat este mereu nerecunoscător cu cei care abia își îndreaptă șalele după o zi de muncă, sau își clădesc bătrânețea pe amintirile tinereții, și e generos din cale afară, mai ceva ca un Moș Crăciun, cu cei care au avut șansa să ajungă colonei, comisari, generali, parlamentari, magistrați ori guvernator de bancă națională.