Articol

În vara aceasta am păţit ceva inconfortabil. Şi nu o dată, ci de şapte ori! De câte ori treceam pe lângă un anumit loc în oraş, un loc lângă un birt de mâna a treia, din acela în care beau tot timpul aceaşi oameni, un individ ţâşnea de după colţ şi mă înjura. Striga după mine, ca să-mi atragă atenţia, „Hei, domnu’, domnu’!”, iar când întorceam capul spre el, îmi îndesa câteva înjurături grosolane.

După a doua experienţă de acest fel, am adoptat strategia struţului, care (spune legenda) îşi bagă capul în nisip când dă de un pericol, adică, mi-am băgat capul între urechi şi mi-am văzut de drum, cu pasul puţin mai grăbit. Dar, mă gândeam că dacă individului „i s-a pus pata pe mine”, tot n-o să scap. Nu ştiam ce are cu mine, doar presupuneam că îi sunt antipatic, că, în ochii lui apar vreun îngâmfat, vreun îmbuibat căruia nu-i pasă de necazurile lui. Necazuri care, cu siguranţă, nu erau puţine, fiindcă bărbatul, la vreo 50 de ani, părea nevoiaş, după hainele puţine pe care le purta chiar şi când ploua ori era mai răcoare. A, uitasem să spun că mereu era cherchelit şi limba i se împleticea în gură.  De acea nici nu ştiam cum să reacţionez. Dacă aş fi chemat poliţia sau jandarmii înainte ca să-mi fi făcut ceva, să mă fi agresat fizic, ce puteau să-i facă oamenii legii decât să-l mustre, ocazie cu care, presupun, s-ar fi înverşunat mai tare împotriva mea. Dar, nici să aştept să se apropie tot mai mult de mine, până o să mă pocnească, parcă nu-mi convenea. Mă şi gândeam cum să fac, oare, cât de mult se cuvenea să mă apăr, cât să încasez şi cât să dau, ca să nu devin din victimă, agresor.

Aşa am păţit de vreo şase ori. Zilele trecute, a şaptea oară. Treceam pe lângă locul cu pricina, când omul meu, de data aceasta fără să alerge după mine, aşezat pe o bordură, a strigat după mine, „Hei, hei!”, a tras nişte sudalme neinteligibile, apoi a zis ceva de lumină. Prima pornire a fost, ca de obicei, să merg mai departe, fără să întorc capul spre el. Am ascultat de a doua pornire. Am cotit din drum cu nouăzeci de grade şi m-am dus lângă el. „Măi, omule, ce ai cu mine?! De ce mă înjuri?”, l-am întrebat. Era băut, avea o sticlă de bere aproape golită la picioare şi avea lacrimi în ochi. De fapt, plângea. „Vine noaptea, se duce lumina şi mă duc şi eu!” Nu înţelegeam ce sens aveau acele cuvinte, iar eu aveam problema mea, să-mi spună ce are cu mine, de ce mă înjură. „Te-am confundat cu cineva care mi-a f... nevasta”, a zis, dar neconvingător. Apoi a reluat povestea cu lumina care se duce, dispare, şi odată cu ea va dispărea şi el. „Nu înţelegi, măi, omule că vreau să mă sinucid?! Viaţa mea nu mai are niciun rost!” L-am întrebat cum îl cheamă. Îl cheamă,... să zicem,  Florin (nu-i dau numele real, o să mă înţelegeţi de ce). L-am întrebat dacă îmi dă voie să-i fac cinste cu o bere, a fost de acord. Am mers la birtul din apropiere, am cumpărat două beri şi am stat cu Florin pe bordură. Mi-a spus povestea clasică a beţivului. L-a înşelat nevasta, a suferit şi s-a apucat de băut. Şi-a pierdut serviciul, şi-a pierdut locuinţa. E boschetar. „Totuşi, nu eşti murdar”, i-am zis şi mi-a explicat că merge şi de două ori pe zi la Bârzava, când e cald, să se spele. În rest, are un prieten care îi dă voie să facă duş la el acasă. Doarme pe străzi, a avut o pătură groasă, dar i-a furat-o cineva, aşa că noaptea trecută a îngheţat de frig. Vine iarăşi noaptea, o să îngheţe iarăşi, aşa că, decât să sufere, mai bine se sinucide. I-am povestit despre partea frumoasă a vieţii, dar, nu l-am convins. I-am spus că îi aduc o pătură, să nu îngheţe la noapte şi a fost de acord. „Faci tu asta pentru mine? Îţi mulţumesc, Matei!”, mi-a zis şi mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi că am stat de vorbă cu el.

Am mers acasă, am luat o pătură şi o haină căptuşită absolut nouă, doar că îmi era puţin mică. Florin era mai scund şi mai slab, aşa că am considerat că-i va fi numai bună. Oricum, era bună să-l mai apere de frig, pentru că Florin era îmbrăcat cu un tricou şi cu o pereche de pantaloni trei-sfert.  Când m-am întors, l-am văzut din depărtare. Dansa pe lângă mesele birtului, pe o manea veselă, cu o sticlă de bere într-o mână, pocnind din degete şi chiuind. I-am dat pătura şi m-a îmbrăţişat. Să spun sincer, m-a şi pupat. Era bine dispus, nu mai avea gânduri de sinucidere. I-am dat şi haina. A apucat-o cu două degete şi a ridicat-o, cu mâna întinsă, ca să o contemple. „Nu-mi trebuie! Mi-e mare, nu-mi stă bine! Nu mă aranjează”, a zis Florin şi mi-a întins haina să o iau înapoi. Deci, era şi cochet Florin! Am făcut stânga-mprejur şi am plecat repede, motivând că am o treabă urgentă. Aşa că haina a rămas la el. Noaptea următoare a fost rece. Nu ştiu dacă o fi îmbrăcat haina sau nu, fiindcă... nu-l aranja cum trebuie. O să-mi explice, probabil, când mai trec pe acolo.