Am întâlnit un om atât de singur, încât reprezintă însăşi definiţia singurătăţii. Omul nu este închis într-o celulă, nu se plimbă de nebun, singur, pe malul Bârzavei, nici măcar nu doarme întotdeauna singur. Are şi telefon şi multă lume îl sună. Telefonul este o ameninţare, îmi spune. De câte ori sună telefonul tresare de spaimă fiindcă îl sună cine nu trebuie. Sau, mai degrabă, cine n-ar vrea el să sune.
De regulă, oamenii rămân singuri dacă nu mai sunt capabili de iubire. Pentru că dacă nu ai de împărtăşit iubire, eşti atât de sărac încât toată lumea te evită. Dar nu e asta. Sau, nu e numai asta. De multe ori oamenii cu sentimente atrofiate, incapabili de iubire, se descurcă. În egoismul lor, ca să-şi alunge singurătatea, reuşesc să disimuleze, astfel încât să-şi atragă alţi oameni aproape, măcar să-i chinuie. Aceştia ar fi sadicii, care-şi găsesc victime destul de uşor. Cu multe victime în jur, nu eşti de loc singur.
Ziceam că omul acesta mi-a dat, de fapt, definiţia singurătăţii. Singurătatea este a celui care iubeşte pe oamenii care nu-l iubesc şi este iubit de oamenii pe care el nu-i iubeşte. Aceasta este singurătatea!
RSS Feed