Articol

Azi ar fi trebuit să înceapă școala. E 15 septembrie și de când mă știu noul an școlar începea în această zi, excepție făcând situațiile în care 15 pica într-o zi de duminică. Anul acesta, 15 septembrie știut de noi toți, s-a nimerit să cadă în 12 septembrie, doar pentru că era la început de săptămână. La drept vorbind, ce mi-e 12, ce mi-e 15. În trei zile elevii și profesorii abia au avut timp să-și armonizeze relațiile, să-și povestească cum a fost în vacanță și alte lucruri de acest gen. Orarul, catalogul și primele lecții predate, pe la fârșitul lunii. Anul este lung și e timp de toate.

Mărturisesc că fac parte din acea categorie de persoane care se declară intrigate de comportamentul copiilor din ziua de astăzi. De lipsa de respect pentru cei din jurul lor, de atitudinea de frondă pe care o afișează o parte dintre ei. Îmi plac copii, le sunt prieten, povestesc cu ei vrute și nevrute, însă mă revoltă faptul când îi văd rupând crengile copacilor, distrugând băncile în parc și aparatele de joacă,  aruncând hârtii pe unde apucă, înjurând ca pe mahala și alte lucruri de acest gen. Mă intrigă și le fac morală, dar de fiecare dată se găsește câte unul să-mi spună că de ce îl cert doar pe el că face prostii și nu și pe prietenul lui, că sunt retrograd și nu văd că lumea se schimbă mereu, că alea nu sunt prostii, ci jocuri nevinovate sau, pur si simplu, să stau pe banca mea, în parc, și să-mi văd de treabă, dacă nu vreau să vină cu ta-su care e bodyguard. Scurt și la obiect.

Un exemplu. Zilele trecute, un grup de trei-patru copii veniseră tocmai de la Intim, unde locuiau, să se dea cu skeeat bord-ul și trotinetele în Parcul Siderurgistului. Foarte bine. Nu acest lucru m-a deranjat, ci faptul că veneau în viteză cu aparatele alea două și săreau exact pe buza treptelor recent reparate. Când le-am spus să nu mai facă asta, au sărit ca arși. „Bă, nene, cum să se rupă treapta, nu vedeți că e din beton-beton. Aia nu se rupe“. Și iar am insistat și când a văzut că nu înțeleg, puștiul, să tot fi avut 12-13 ani, și-a ieșit din pepeni și a adoptat o altă variantă, încercând să facă pe durul: „Păi ce vină avem noi că în orașul ăsta nu e un loc de joacă  pentru toți copiii. Primarul ne-a promis în campanie că ne face un skeet parc, dar acum nu mai zice nimic. A uitat că datorită nouă a ajuns primar, dar lasă că n-o să-l mai votăm data viitoare“.

 M-a pufnit râsul când l-am auzit că Ioan Popa a ieșit primar cu voturile țâncilor, și iar m-am ales cu o replică demnă de orice cartier mai la marginea orașului: „Degeaba râdeți, că nu mă impresionați cu nimic. Tot ce vrem noi o să facem, că trăim într-o țară liberă“. Am vrut să mai zic ceva, însă m-am oprit, gândindu-mă că îl aduce pe ta-su body-guardul și de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare. Și-a luat placa de skeet board sub braț și s-a îndepărtat, gesticulând, cu prietenii cu care venise. Din când în când întorcea capul spre locul din care plecase. Poate mă înjura sau poate le explica amicilor săi că așa trebuie să se poarte în fața celor care îndrăznesc să le reproșeze ceva.

P.S. - Întâmplarea a avut loc săptămâna trecută, înainte de 12 septembrie, ziua în care a început noul an școlar din 15 septembrie.