Articol

În drumul meu spre casă e un birt. Îl cunosc de când eram mic, era un birt de mâna a doua şi tot aşa a rămas. În ultima perioadă l-am ocolit; altceva e să bei o cafea sau o bere la o tersă prin centru, unde te mai întâlneşti cu dom’ profesor Lazăr, cu dom’ profesor Vida, cu eseistul Anton Georgescu, cu poeţii Costel Stancu şi Cristi Bistriceanu, cum ar veni, cu spuma intelectualităţii reşiţene. Chiar şi  Gheorghe Jurma a fost văzut la un pahar de cola, pe la terasele din centru. Apoi, mai sunt actorii, mai sunt handbaliştii de Ligă Naţională, cu frumoasele lor soţii şi prietene, sunt tot felul de patroni, de şefi ai instituţiilor deconcentrate, directori şi revoluţionari care toţi au luptat şi au cucerit terasele respective. Să nu mai vorbim că şi primarul Nelu Popa ia pulsul poporului tot pe la terasele din centru. Deci, toată fauna cea vestită e concentrată, în zilele însorite, în centru civic.

Totuşi, ieri, având în vedere căldura neobişnuită, peste 30 de grade Celsius, birtuleţul proletar mi-a sărit prietenos în faţă şi nu l-am refuzat. Ce-i mai bun, pe zăduf, decât o bere rece! Se ştie, două beri reci! Dar, să stau singur şi visător la o bere mă deprimă. Aşa că am cerut permisiunea unui cetăţean vârstnic să mă aşez la masa domniei sale. Poftiţi! Cu plăcere! Mă prezint, se prezintă. Cetăţeanul este Laci bàcsi (a se citi un fel de Loţi bacii), peste 70 de ani, fost modelar la Tratamente Termice, în Mociur. Eşti reşiţean, mă întreabă. Nu, sunt vinitură, dar stau în Reşiţa de mic copil. Eu, dacă vreau să aflu dacă cineva e reşiţean vechi, îl întreb dacă ştie de Spitz Parc, îmi zice. Cunoşti Spitz Parcul?  No, unde vine ăla? A fost în locul unde s-a construit Universalul Vechi, acolo unde s-a făcut veceul public din faţa Universalului. Aaaa, da, am văzut Spitz Parcul în poze, pe feisbuc! E un popă simpatic, şi poet, Emil Sergiu Varga, şi el postează poze cu Reşiţa veche pe feisbuc, îi zic. Nu ştiu de feisbuc, dar eu am Reşiţa veche în cap, zice Loţi şi începe să mă plimbe prin câteva din birturile din Reşiţa veche. Să-l urmărim.

La Muncitoresc era Mureşul, o grădină de vară foarte faină, cu plopi şi castani. Avea şi scenă pentru muzică. Au desfiinţat-o tâmpiţii ăştia de capitalişti. Mai jos, era celebrul Banatul. Şi mai jos, lângă Miliţie, era grădina de vară Semenicul. Peste drum, la intrarea în piaţa de legume-fructe era o cramă. Foarte faină. Dar, mai era o cramă pe strada cu Policlinica, mai jos de restaurantul Reşiţa, dar pe partea cealaltă, aproape de Policlinică. Restaurantul Reşiţa era select, pentru domni. Peste drum, pe colţ, înainte de Cinema Arta, era Hotel Oltenia, iar pe celălalt colţ era o braserie, nu mai ştiu cum îi zicea. Tot pe strada asta, cam pe unde e Universalul Vechi, era braseria Bucureşti, imediat după o librărie. Pe strada cealaltă, aia cu biserica catolică, era alt restaurant select, Bar Melody. Mergând în jos, de la Bar Melody, ajungeai la restaurantul Dunărea. Şi, în sfârşit, în drum spre Valea Domanului, era restaurantul Ştol (Schtoll?).

Loţi bàcsi mi-a povestit ce fain era în Reşiţa veche şi cum se îmbătau cu colegii după schimb. Nu erau telefoane mobile, nu feisbuc, dar era prietenie adevărată. Şi se lucra!, a mai spus Loţi. Cum am lucrat noi n-o să mai lucre tineretu’ de azi niciodată! Dar, hai, noroc, să fim sănătoşi şi să ne mai întâlnim! Dacă mai vii p-aici, o să-ţi povestesc cum o fost în fabrică, m-a ispitit Loţi când am luat ultimul şluc (înghiţitură).