Articol

Într-un oraş cu locuitori şi case, se poate locui. Adică, oamenii se pot adăposti, pot face copii, pot vorbi unii cu alţii, se pot plimba. Lucruri elementare, de bază, dar, care nu ajung. Ca să trăiască, un oraş trebuie să producă marfă, pe care să o poată schimba pe hrană şi pe alte resurse naturale, din afara oraşului. Oraşul are nevoie de fabrică!

Oraşul este un conglomerat egoist, care trebuie să vândă. Să se vândă! Cineva (Gheorghe Jurma) îmi zicea că satul este strâns legat de natură, de Dumnezeu. Pentru că activitatea ţăranului este foarte strâns legată de forţele naturii, care în mod tradiţional, la sat, sunt asimilate cu forţa lui Dumnezeu. Satul s-a construit în jurul bisericii, oraşul în jurul fabricilor. Ţăranul îşi desfăşoară munca în funcţie de lumina soarelui, de vânt, de ploi, de secetă, adică în funcţie de bunăvoinţa ori capriciile lui Dumnezeu. În schimb, Hefaistosul din oraş, care stăpâneşte focul, metalele, sticla, plasticul şi gumilasticul, este propriul său stăpân şi scalv. Orăşeanul, stăpânul focului şi al metalelor îşi construieşte lumea în care vrea să trăiască. În hale, ateliere, laboratoare. Ploaia ori seceta, pentru orăşean contează mai puţin. Cum ar veni, Dumnezeu s-a pierdut la oraş. În oraş şi-a pierdut influenţa. Sau, altfel spus, oraşul este fără Dumnezeu. Oraşul smulge naturii înconjurătoare ce crede el că este mai bun, mai folositor, ca să poată vinde. Şi, dacă vinde la preţ bun, îşi ridică turnuri până la cer, la concurenţă cu Dumnezeu. Oraşul este orgolios, este cinic, este crud. Cel care nu intră în jocul propus de oraş, este măcinat şi scuipat ca o gumă de mestecat din care a fost extrasă seva.

Ca exemplu particular, oraşul Reşiţa a fost un Babel glorios, care era cât pe ce să atingă cerul. Tot ca Babelul, s-a dărâmat când era foarte înalt, sus, sus de tot. A mai rămas un furnal pe care-l mănâncă rugina.  Acum, de la nivelul zero, Reşiţa se zbate să se reinventeze. Nostalgicii spun că ar trebui să-şi reconstruiască turnurile de fier. Părerea mea e că nu aceasta este calea. E deja o cale pierdută. Din câte observ, a început o dezvoltare a oraşului pe orizontală. Cu hale lipite cu burta de pământ, în care se confecţionează tricouri ori se asamblează maşini. Nu e o alternativă prea glorioasă, dar, e mai mult decât nimic. Dacă Reşiţa ştie să-şi păstreze Universitatea, Teatrul, şcolile, spitalul, sălile de sport, stadionul, poate reîncepe lupta cu Timpul şi cu Dumnezeu. Chestie de orgoliu. Orgoliu specific oraşelor care înseamnă ceva, care dau un sens vieţii orăşenilor.