Articol

Există un mesaj mitologic, în care ni se spune că nimic nu dăinuie fără sacrificiu. Din experienţa sa milenară, omul a observat că lucrurile mari cer sacrificii, de cele mai multe ori, la modul propriu, adică înghit vieţi omeneşti. Piramidele, Marele Zid Chiezesc, Mănăstirea Argeşului (ştiţi, Ana...), Canalul de Suez, Canalul Panama, Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-au făcut cu sacrificii. Furnalele reşiţene au cerut tribut multă sudoare şi sânge. Aşa că, zice mitul, sacrificiul uman este necesar, este chiar o fatalitate, când e vorba de făcut lucruri mari.

Chiar în art. 17, cap. 3, din Cartea Genezei, Dumnezeu dă următoarea dispoziţie singurului bărbat aflat la îndemână:

„Fiindcă ai ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el", blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale”.

Evident, Dumnezeu era foarte nemulţumit de indisciplina omului şi foarte, foarte, supărat, din moment ce a dat o pedeapsă definitivă şi irevocabilă, pe viaţă.

Tot aşa, îmi aduc aminte, din copilărie, părinţii şi bunicii ne spuneau nouă, copiilor, să ne bucurăm de copilărie, pentru că vom creşte mari şi atunci vom suferi. Ştiu că eram destul de speriat de această sentinţă, pe care oamenii mari mi-o reaminteau din când în când, probabil cu intenţia să mă facă bucuros că sunt copil. Dar, mai mult mă întristau. Şi, în secret, mă gândeam că, poate, voi fi unul din cei care vor scăpa de această obligaţie: suferinţa.

Ei, n-am scăpat! Am avut şi eu partea mea de suferinţă, ca tot omul. Dar, trebuie să recunosc, cele mai mari suferinţe au venit din suferinţa celor dragi. Din suferinţa altora, de care nu poţi face abstracţie. Trebuie să fii psihopat, ca să nu te doară suferinţa altora. Suferinţele directe şi personale, în schimb, au fost mici. Cicatrici, cucuie, examene căzute, iubiri refuzate, chestii de-astea.

Pe de altă parte, am observat şi eu că, da, aşa e!, este necesară truda ca să-mi scot hrana, casa, hainele, electrocasnicele din pământ, din piatră seacă. Doar că, am ales să fac ce-mi place. Am observat că nici asta nu-i uşor, pentru că apar mereu, în jur, oameni care vor să faci ce le place lor. Totuşi, e mai interesant să faci ce-ţi place ţie, decât ceea ce le place altora. Observaţie cinică, egoistă. Dar, funcţionează!

Părerea mea este că mitul cu sacrificiul necesar ar trebui abrogat. Cred că nu ne mai aleargă nimeni cu biciul de foc să facem lucruri mari, cu sacrificii. Cred că fiecare om trebuie să aibă dreptul să aleagă bucuria. Putem face lucruri mărunte, dar frumoase, cu bucurie. Iar dacă alegem să facem lucruri mari, să alegem tot cu bucurie. Ştiu, ştiu sigur că la un moment dat apare şi suferinţa. Dar, n-ar fi rău să le spunem oamenilor că într-o perioadă relativ lungă a vieţii lor, din copilărie, până spre bătrâneţe, nimic nu este obligatoriu.

Fiecare om ar trebui să aibă libertatea de a-şi alege truda.