Articol

Încă din copilărie, bunicii mei, nişte ţărani!, pe lângă faptul că îmi urau constant sănătate, din când în când, îmi urau să am norocul de a nu avea de-a face cu spitalul şi justiţia. Ca să nu ajung la spital, înţelegeam că era tot o formă de a-mi ura sănătate. Doar că acele ziceri, mi-au transmis multă vreme şi teama de medici şi tot ceea ce înseamnă personal medical, pentru multă vreme. Deci, mă temeam de halatele albe. Mai ales că în copilăria mea tratamentul medical era asimilat, în primul rând, cu injecţia, iar injecţiile erau extrem de dureroase, pentru că se făceau cu ace groase cât mina de la pix. Nu înţelegeam, însă, de ce trebuie să mă tem de justiţie. Bunicii (nişte ţărani!), şi nu numai ei, toţi ţăranii de pe stradă, ştiau că în sălile de judecată trăiesc nişte oameni în halate negre, care, de regulă, nu le dau dreptate ţăranilor, ci domnilor. Sunt convins că impresia lor era subiectivă, însă, era şi colectivă, aşa că se baza pe ceva.

Ieri, l-am ascultat pe fostul primar al Reşiţei, Liviu Spătaru, într-un interviu televizat. Vorbea despre teama de justiţie, care planează ca un nor negru peste ţară! Desigur, vorbea dintr-o experienţă personală, deci, subiectivă, dar, a făcut şi mai multe referinţe obiective la diferite cazuri, precum şi la idei generale despre justiţie. Spunea, printre altele: „Nu cred că este normal că vreo puştoaică frustrată, abia ieşită de pe băncile facultăţii, să îşi poată exprima frustrările în actul de justiţie!” E şi oarecare misoginism în această afirmaţie, dar, luat în parte, este posibil ca aşa ceva să se întâmple. Aşa cum se poate întâmpla ca un puşti frustrat să facă acelaşi lucru. Ori, chiar un vârstnic frustrat, pentru că timpul i-o fi pus în cârcă mai multe frustrări decât puştoaicelor. Şi, cu altă ocazie, tot Liviu Spătaru, spunea că nu (mai) crede în justiţia umană. În schimb, are încredere în justiţia divină. Personal, din experienţă şi din lecturi, n-am încredere nici în una, nici în cealaltă. Chiar din lectura Bibliei, am înţeles că Eclesiastul a avut aceeaşi înţelegere asupra lumii, ca şi mine (observaţi ce modest sunt). Nu mai caut Biblia să-l citez pe Eclesiast, dar, în mare, spunea că atât omul cel mai drept, mai curajos, cât şi cel mai laş, atât împăratul, cât şi scalvul, atât copilul, cât şi femeia cea mai pură ori cea mai libertină (ca să nu folosesc limbajul dur al Bibliei), sunt supuşi, în mod aleatoriu unor crunte suferinţe şi nedreptăţi. Însă, personal, dacă mai am încredere în ceva, este înţelepciunea colectivă, care se exprimă prin dezbateri şi argumente. De aceea nu prea am încredere nici în Parlament, pentru că acolo nu există dezbateri în adevăratul sens al cuvântului, ci se opun interesele unor partide. Am, totuşi, încredere în înţelepciunea unui grup, în care membrii sunt aleşi, aleatoriu, din oameni care nu au interese materiale directe în subiectul propus dezbaterii.

Şi, din câte văd că se întâmplă, încep să cred, tot mai mult, că sistemul de justiţie parcticat în America şi în Marea Britanie, cu juraţi (curte cu juri) este mai bun.

Notă: Curtea cu juri se compune din juraţi, persoane fără pregătire juridică, ce se pronunţă asupra vinovăţiei (cu sau fără circumstanţe atenuante) sau nevinovăţiei celui judecat şi un magistrat de carieră, care stabileşte pedeapsa (în caz de vinovăţie). În sistemul nostru judiciar în vigoare nu mai există această instanţă. Este însă sistemul practicat în justiţie în ţări ca Marea Britanie, S.U. A. şi în alte ţări în care funcţionează un sistem de drept de tip common law.