Articol

Particip la alegeri de aproape o jumătate de veac. Tatăl meu, copil de la ţară, venit la Reşiţa atras de mirajul marilor uzine, s-a înrolat cu mândrie în armata proletariatului reşiţean, fiind extrem de disciplinat, convins de rolul celei mai înaintate clase sociale în construirea socialismului, participând conştiincios la toate acţiunile de partid. La fel cu mii de alţi reşiţeni, avea şi mândria de a lucra într-un combinat siderurgic, despre care se spunea că e faimos şi în Germania! Nu aveam decât să-l cred, pentru că şi alţi muncitori, maiştri şi ingineri din combinat erau la fel de mândri. Chiar circula legenda că dacă ajungi cumva în Germania şi spui că ai lucrat în CSR, ăia te angajează pe loc, aşa de renumiţi sunt meseriaşii reşiţeni! În anii ’80, când ajunsese maistru laminator, tatălui meu i-a mai scăzut entuziasmul, dar, a continuat să fie disciplinat, atât în profesie, cât şi ca simplu membru de partid. După 1990, a devenit din nou credincios, se ruga lui Dumnezeu, dar nu prea mergea la biserică.

Am povestit toate acestea, ca să explic, cumva, de ce, când eram copil, tatăl meu mă lua la alegerile deputaţilor de cartier, care se făceau prin vot secret, în secţii de votare. Cu precizarea că, de fiecare dată era un singur nume pe buletinul de vot. Cel care era desemnat de partid să candideze, era, desigur, cel mai bun. În mod democratic, cu o zi înainte, tata mă întreba dacă vreau să merg cu el la vot. Uneori, îl întreba şi pe fratele meu mai mare, dar, nu ştiu de ce, în cele mai multe cazuri el era scutit de astfel de ceremonii. De fapt, cred că ştiu. De foarte mic copil, până după 25 de ani, fratele meu a jucat fotbal de performanţă şi, fie avea antrenamente, fie, meci, fie era obosit după meci. Aşa că, într-un fel, familia îl înţelegea pe fratele fotbalist, că avea alte obiective. Pe mine mă întreba şi eu voiam. În ziua alegerilor, tata se trezea de foarte dimineaţă, înainte de ora şase. Mă trezea şi pe mine. Mama n-a mers la vot niciodată, nici înainte, nici după... Spălat la lighean, bărbierit, apă de colonie, îmbrăcat la costum, apă de colonie. La mine, la fel, cu excepţia bărbieritului. Pregătirile erau solemne. La fel de solemne ca la ţară, când mergeam cu toată familia la studioul foto, să ne facem poze, sau la biserică. În toate aceste situaţii eram emoţionat. Probabil, din cauza solemnităţii momentelor.

Îmi aduc aminte că am fost la vot, cu tata, şi în anul în care Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedinte. Atunci, tata i-a rugat pe cei din comisie să mă lase şi pe mine în cabina de votare, căci eu sunt viitorul şi trebuie să învăţ. Ne-au lăsat. Ştiu că mi-a arătat buletinul de vot cu numele lui Ceauşescu, dar nu-mi mai amintesc cum arăta hârtia. A pus ştampila, a împăturit, a pus buletinul în urnă. Aşa se face. Bun, deja eram mărişor şi am început să pricep câte ceva. În sensul că nu ai de ales. Un singur nume se pune pe buletin. După aceea, printre copiii din cartier a apărut un zvon, cum că mai mulţi cetăţeni l-ar fi trecut pe buletin pe Ilie Năstase, tenismenul. Asta m-a distrat foarte tare. A fost, poate, primul moment, în care am înţeles că ceva nu e în regulă cu politica. Tot, comparativ cu Germania. Pe stradă erau foarte mulţi nemţi şi copiii lor ştiau că în Germania e altfel. Că ar fi mai multe nume pe buletinele de vot. Mai mult, probabil, din dorinţa de a exagera, copiii ăştia spuneau că, de fapt, deşi nu era trecut pe buletin, Ilie Năstase ar fi câştigat alegerile pentru preşedinţia României, în 1974.