Articol

În data de 1 iulie sărbătorim împlinirea a 10 ani de la lansarea „leului greu”. Sărbătorim, e un fel de a spune, pentru că nimeni nu o să iasă în piaţa publică să danseze de bucurie, dar Banca Naţională a lansat astăzi o monedă de 50 de bani, necirculabilă, dedicată acestui eveniment. Momentul îmi prilejuieşte câteva observaţii cu privire la leu şi la bani, în general. În primul rând mă gândesc la faptul (ciudat, zic eu) că nici după 10 ani o mare parte a populaţiei nu s-a obişnuit cu leul greu şi utilizează tot termenul de un milion pentru denumirea bancnotei de 100, iar salariile se declară tot în milioane.

În şedinţele publice, oficialii noştri vorbesc despre investiţii de „miliarde”, când e vorba de sute de mii, iar premiile în bani, acordate sportivilor, elevilor, voluntarilor sunt de „milioane”, când sunt anunţate în presă. Interesant este că ţăranii noştri, precum şi comercianţii de produse agricole s-au obişnuit cel mai repede cu leul greu. Nu foarte repede, dar, iată că, după 10 ani, s-au obişnuit şi ne vând roşiile cu 6 lei şi castraveţii cu 3 lei. Dar despre asta am mai vorbit. Un alt element legat de 1 iulie 2015 şi de leu este că din această dată salariul minim pe economie a crescut de la 975 de lei, la 1.050 de lei. Bun, a crescut, dar nici preţurile nu stau pe loc. Dintr-un buletin de ştiri am aflat că preţul unei zile de cazare la un hotel de două stele pe litoralul românesc este de 260 de lei. Ne dăm seama că un angajat cu salariul minim pe economie (şi sunt foarte mulţi) nu are nicio şansă să meargă la mare, să se cazeze la un hotel. Cine îşi dă un sfert din salariul pe o lună, pentru o noapte de cazare?! Deci, cu salariul lunar minim pe economie poţi sta patru nopţi la mare, într-un hotel modest. Clar, litoralul a devenit marfă de lux, care nu mai este pentru norod. Nu mai e ca pe vremurile grele, comuniste, când tot prostu’ mergea să se distreze la mare. Acum, merg numai cei aleşi!

Dar ceea ce m-a şocat de-a dreptul a fost următoarea ştire: în clubul cel mai de fiţe de la Mamaia, preţul unei sticle de şampanie selectă este de... este de...  Na, şi când am auzit preţul era să cad de pe scaun! Este de 13.000 de lei. Aici, chiar mă apucă dracii şi simt nevoia să calculez şi eu în leii vechi. Deci, o şampanie costă 130 de milioane! Şi asta nu e totul. Reporterii mergeau printre clienţii clubului şi îi întrebau dacă merită o şampanie atâţia bani! Clienţii erau tineri, bronzaţi, zâmbitori şi încrezători: „Sigur că merită. Dar depinde cu cine o bei!”. Nu ştiu cu cine şi-ar fi dorit să bea băieţii ăştia de bani gata şampania de 130 de milioane, dar cred că îşi imaginează că la banii ăştia ar putea sta la masă şi cu Iisus Hristos! Vă daţi seama cum se uită ei la noi, cei „de rând”? Distanţa de la ei la noi este ca de la Pământ la Lună. Desigur, ei sunt pe Pământ, iar noi suntem pe Lună, fiindcă acolo e pustiu, aer şi apă deloc, de şampanie nici nu poate fi vorba. Dar aflăm că sunt şi cluburi mai „modeste” la Mamaia, unde o şampanie costă „numai” 2.000 de lei (!). Aşa mai da! Fiindcă trăim într-o ţară cu guvern social-democrat şi nu ne permitem să dăm pe o şampanie mai mult de două salarii minime pe economie.