Ştiţi,... momentul acela în care, în autobuz, se pune lângă tine o persoană transpirată şi gălăgioasă şi îţi spui, de ce mi se întâmplă, iarăşi(!), tocmai mie! Nu puteam să merg şi eu liniştit la muncă, privind peisajul şi gândindu-mă la concediul de la vară! Momentul l-am trăit, recent, când am prins un loc bun, aparent retras, mai la spatele autobuzului, lângă geam, şi mă pregăteam de visare. Dar,... la prima oprire, în autobuz a urcat o familie de ţigani, un bărbat şi o femeie, undeva la peste 50 de ani. Bărbatul, un tip mărunţel, s-a trântit lângă mine şi a început să se foiască şi să converseze cu consoarta lui, aşezată pe alt scaun, la ceva distanţă, dincolo de culoar. De fapt, să converseze e exagerat spus, pentru că el îi tot vorbea ţigăneşte, iar ea, femeia, îi răspundea dând plictisită din cap, din umeri sau din priviri. Bărbătuşul, văzând probabil că nu-i destul de băgat în seamă, a scos din buzunar un bilet al unei firme de transport internaţional şi a început să vorbească singur, cu voce tare, pe româneşte. Spunea că nu e-n regulă, că dacă nu ajunge astăzi la ora plecării la autocar pierde toţi banii de bilet. Nişte hoţi! Înainte nu era aşa, înainte era reprogramat pentru altă cursă, spunea mărunţelul şi se foia nervos, atingându-mă cu cotul. Măi, ăsta vorbeşte cu mine! Ce să fac, mi-am zis şi, luându-mi inima în dinţi, l-am întrebat unde călătoreşte. La Napoli! Şi ce faci la Napoli? Acolo stau, cu muierea! Ai casă? Nu, stau în chirie.
Şi aşa am aflat că domnu’ Nelu e din Anina, a fost dat afară de la Salubritate şi stă cu nevasta lui la Napoli de vreo trei-patru ani. Am mai aflat de la domnu’ Nelu că nu se mai rentează să furi fier vechi la Anina. O dată că nici nu se mai prea găseşte fier, a doua că rişti închisoarea pentru câteva mii de lei (domnu’ Nelu socotea tot în lei vechi). Bine, l-am întrebat, şi ce faci la Napoli? Caut de lucru. Cum adică? Mă duc pe la unii, pe la alţii şi caut. Şi găseşti? Mai şi găsesc, dar, nu prea. Am observat că domnu’ Nelu nu prea era stăpân pe discuţia privind lucrul de la Napoli, aşa că l-am abordat din altă direcţie. Auzi, domnu’ Nelu, dar mai merge cerşitul la Napoli? Adevărat, adevărat vă spun că domnu’ Nelu s-a luminat la faţă! Merge, domnule! Nu mai e ca ’nainte, dar 20 de euro pe zi tot se face! Stau liniştit la Napoli cu muierea. Mai vin de sărbători să-mi văd copiii. Copiii stau bine la Anina. Au casă, au cai şi căruţă! Îi mai ajut şi io cum pot, a spus domnu’ Nelu şi a coborât bine dispus din autobuz, împreună cu femeia lui, lângă care şi-a găsit liniştea la Napoli.
Ştiţi,... momentul acela în care, în autobuz, se pune lângă tine o persoană transpirată şi gălăgioasă şi îţi spui, de ce mi se întâmplă, iarăşi(!), tocmai mie! Nu puteam să merg şi eu liniştit la muncă, privind peisajul şi gândindu-mă la concediul de la vară! Momentul l-am trăit, recent, când am prins un loc bun, aparent retras, mai la spatele autobuzului, lângă geam, şi mă pregăteam de visare. Dar,... la prima oprire, în autobuz a urcat o familie de ţigani, un bărbat şi o femeie, undeva la peste 50 de ani. Bărbatul, un tip mărunţel, s-a trântit lângă mine şi a început să se foiască şi să converseze cu consoarta lui, aşezată pe alt scaun, la ceva distanţă, dincolo de culoar. De fapt, să converseze e exagerat spus, pentru că el îi tot vorbea ţigăneşte, iar ea, femeia, îi răspundea dând plictisită din cap, din umeri sau din priviri. Bărbătuşul, văzând probabil că nu-i destul de băgat în seamă, a scos din buzunar un bilet al unei firme de transport internaţional şi a început să vorbească singur, cu voce tare, pe româneşte. Spunea că nu e-n regulă, că dacă nu ajunge astăzi la ora plecării la autocar pierde toţi banii de bilet. Nişte hoţi! Înainte nu era aşa, înainte era reprogramat pentru altă cursă, spunea mărunţelul şi se foia nervos, atingându-mă cu cotul. Măi, ăsta vorbeşte cu mine! Ce să fac, mi-am zis şi, luându-mi inima în dinţi, l-am întrebat unde călătoreşte. La Napoli! Şi ce faci la Napoli? Acolo stau, cu muierea! Ai casă? Nu, stau în chirie.
RSS Feed