Articol

Când vorbim despre risipa banului public nu mai e motiv de îngrijorare sau de mirare astăzi în România. Toată lumea o practică, iar dacă nu a făcut-o până acum, o va face în viitor sub acoperirea devizei: „Da’, ce eu sunt mai prost decât alții?” De aceea, nu ne mai surprinde deloc faptul că la nu știu ce școală toaleta copiilor, aia din fundul curții, a costat câteva zeci de mii de lei, deși satul nu are nici apă curentă, și nici canalizare. Ori că la SNCFR s-au achiziționat pe bani grei bărci și veste de salvare și costume de scafandru. De la o vreme, ele au devenit lucruri normale într-o țară anormală.

Cum altfel când, la Arad o bancă, ca oricare alta, cu cadru de fier și lăteți de lemn, a ajuns să coste 8.200 de euro. Cât o mașină la mâna a doua, dar de calitate, adusă de afară. În total, Primăria Arad a plătit 436.000 de lei pe 12 bănci așezate pe o alee pietonală din oraș și pe care, noaptea dorm oamenii străzii. Și asta nu e totul, după cum arată raportul Camerei de Conturi. Un coș de gunoi de pe aceeași alee celebră, ar fi costat 850 de euro, în totat sunt 14, iar un grilaj metalic pentru protecția pomilor a fost achiziționat  cu 1.500 de euro. 

Primarul și ai lui se apără spunând că banii nu sunt publici, ci atrași din fonduri europene, așa că inspectorii financiari s-o lase mai moale cu concluziile lor. Să nu-și mai bage nasul unde nu le fierbe oala. La urma-urmei, dă-i în mă-sa pe europenii ăștia să nu le mai plângem de milă, că au de unde să ne dea. Să nu le mai căutăm atâta în coarne, că destul le-am fost slugi de când am intrat în Uniunea asta Europeană.

Lucrurile astea se întâmplă în Aradul lui Falcă, primar destupat la minte, dovadă că oamenii sunt de partea lui la alegeri. Atunci, ce pretenții putem avea de la un primar, ce păstorește 700 de suflete și care și-a pus un city-manager bun doar să numere gropile din asfalt și cuiburile de berze din sat? Căci, ce altceva ai putea face într-o comună precum Zorlentu Mare? E adevărat, legea îi permite să angajeze un administrator, dar și legea asta are și ea o limită. O limită a măsurii în tot ce faci, dar care, de cele mai multe ori stă încuiată într-un sertar.