Articol

Trebuie să le spunem reşiţenilor că s-a terminat! S-a terminat epoca halelor industriale cu utilaje mici şi mari în care robotesc meseriaşi cu ochiul şi mâna formate pentru a scoate, după pricepere şi măiestrie, piese mai mult sau mai puţin exacte, care, apoi, se leagă cu lanţuri, sunt ridicate cu macaraua şi sunt duse în alt sector unde se mai ajustează din pilă! Se ajustează piesa, merge ca unsă şi meseriaşii, ăia doi-trei, zece, care le fac cele mai exacte sunt puşi pe panoul de onoare. Da, noi, reşiţenii, avem nostalgia, avem şi înţelepciunea de a susţine că dacă producţie nu e, nimic nu e! Aşa este! Dar, astăzi, producţia din marea industrie se face în fluxuri continue, cum se zice în „folclorul nou industrial”, pe bandă.

Vin reşiţenii şi spun: De ce nu revitalizăm marea nostră uzină, care a făcut gloria industriei reşiţene sute de ani?! E adevărat, noi, reşiţenii mai vechi, încă trăim cu nostalgia vremurilor în care uzina era „a noastră”, şi dincolo de faptul că oferea o pâine bună de mâncat, ne uitam cu drag la ea. Nu mai e! S-a zis! În primul rând că nu mai e „a noastră”, în al doilea rând, e un fel de conglomerat de ateliere, cu maşini mai bune şi mai proaste, în care lucrează meseriaşi mai buni sau mai proşti. Şi tot mai puţini.

Am lucrat în această uzină şi ştiu cum e. De exemplu, se lua cu macaraua un braţ turnat al arborelui cotit de la motorul naval şi se punea pe un strung. Se făcea degroşarea, se striga, se fluiera, sau se dădea din mâini după macaragist. După un timp, venea macaraua (foarte solicitată), piesa se lega cu lanţuri, se dădea jos şi se pune într-o grămadă. De acolo, alt strungar lua braţul cu macaraua şi-i făcea finisarea. Dădea braţul finisat jos în altă grămadă. De acolo, braţele se duceau în altă hală, pentru a fi sudate de fusurile manetoane... şi aşa mai departe, până ce, mutat dintr-o grămadă în alta, dintr-o hală în alta, braţul se asambla cu fraţii săi şi forma arborele cotit. E limpede că nu mai merge aşa, pentru că marile concerne industriale au inventat fluxurile, parţial sau total robotizate, în care materia primă sau produsul brut intră la un capăt şi iese gata făcut, uneori şi gata asamblat, la celălalt capăt. Şi nu te poţi pune cu ele din punct de vedere al eficienţei. În plus, concernele sau grupurile acestea industriale controlează pieţele de desfacere. Poţi tu ă fii „Geniul in Carpaţi” si „Ursul din Carpaţi”, tot degeaba. Tot ce poţi face este să ţii în viaţă aceste ateliere cu mici comenzi, cu reparaţii.

Bun, vine primarul Reşiţei, Ioan Popa, şi aduce investitori. Unul zice că ar da „fabricii noastre” să facă microturbine plutitoare de pus pe râuri. Nu se poate! Nu se poate decât dacă se face o fabrică nouă, după modelul fluxurilor continue. Oricât de buni ar fi meseriaşii noştri, nu pot face acele turbine din ciocan şi pilă. Aici am exagerat puţin, ca să se înţeleagă problema. Ideea e că viitorul este al fabricilor pe bandă, cum se lucrează la automotive (componente de piese auto). Şi nu vreau să-l apăr pe Adrian Chebuţiu, nu ştiu cât de mult a tras pentru uzină, cât pentru el, poate că a făcut nişte „inginerii financiare”, dar ca viziune nu era un prost. De aceea a şi conceput fabrica aia de biciclete şi voia să mai facă una de echipamente sportive, pe model „bandă rulantă”.

Iar ideea de a face la Reşiţa automobile electrice nu e rea. E sublimă! Doar, spun din nou, doar dacă vine investitorul şi face o fabrică de la zero. Tot cu muncitori la bandă. Muncitori care, cei mai mulţi, nici nu vor avea nevoie de mare calificare. Din acest punct de vedere, pentru nostalgici viitorul e sumbru. Unii cu concepţia şi cu banii, ceilalţi, la bandă! În schimb, optimiştii pot spune: tot mai bine decât nimic!

Vorbind de altă „fabrică dragă nouă”, putem spune că de aia a şi supravieţuit, fiindcă dintr-un mare combinat s-a transformat într-o fabrică metalurgică mai adunată în sine, mai concentrată, în care la un capăt intră fierul vechi, la celălalt iese produsul finit, ţagla ţeavă. Adică, o bară de oţel din care alţii fac ţevi. Aceşti „alţii” fac parte dintr-un concern uriaş care a cucerit pieţele de ţevi din Europa, Asia, chiar şi America.

Şi dacă tot am vorbit de „folclor industrial”, nu o mai lungesc şi închei în mod optimist:

 „Mărie, Mărie, / Vino la oţelărie / Ca să-ţi dau o sărutare, / La maşina de turnare!”