Articol

Zborul de la Timișoara la Londra a fost lin, fără goluri de aer, fără turbulențe. Călătoria cu avionul durează aproximativ o oră și 20 de minute, însă, tura aceasta mi s-a părut mult mai scurtă datorită poveștilor a două ardelence. Am plecat, la începutul acestei săptămâni, într-un scurt concediu în Anglia, într-un oraș de lângă Londra (Milton Keynes - 250.000 de locuitori). Așa cum am spus, locul de decolare, Timișoara, locul de aterizare, aeroprtul londonez Luton. În avion, lângă mine, un tânăr taciturn, cu căști în urechi (n-a scos o vorbă tot drumul), în spatele meu, două ardelence din județul Hunedoara, mai exact din Deva. Cele două tinere au vorbit tot timpul, așa că vrând-nevrând le-am aflat toată viața și o parte din micile secrete, care mi se par pline de miez, așa încât merită a fi împărtășite (măcar parțial). Nici cele două pasagere nu se cunoșteau între ele, așa că și-au expus, pe larg, tot CV-ul.

Maria (să-i zicem așa), 24 de ani, măritată în Anglia, la Londra, casnică. Ana (să-i zicem), 27 de ani, încă domnișoară, infirmieră într-un azil, pe lângă Londra.

Maria: Eu pun mare preț pe familie. Totdeauna mi-am dorit o familie strâns unită, probabil, tocmai pentru faptul că n-am avut. Tata era mai tot timpul plecat cu serviciul, câștiga bine, până la urmă ne-a și părăsit pe mine și pe mama. Toate prietenele mele din Londra sunt preocupate numai de carieră. Numai de carieră vorbesc, numai de job! Pe mine nu mă interesează cariera, ci familia! De aia, când l-am găsit pe băiatul ăsta și când am văzut ce mult mă iubește, m-am și măritat cu el, la trei luni după ce l-am cunoscut. El câștigă foarte bine, eu fac de mâncare. Toată ziua fac de mâncare și îl aștept. Vreau să avem un copil. Îmi doresc foarte mult să avem un copil, dar, uite, nu avem noroc!

Ana: Eu m-am despărțit de prietenul meu de câțiva ani. Ne cunoșteam de mici, șapte ani am umblat împreună și toți ziceau că ce bine ne potrivim și se așteptau să ne căsătorim. Dar, pentru mine a fost ca un frate. Nu l-am iubit ca pe un bărbat, mă-nțelegi? Ne-am despărțit și am plecat să lucrez în Anglia. Acum, am pe unu, îmi face curte. Dar am aplicat pentru un job în Australia și am fost acceptată. Nu știu ce să fac. Să încerc cu băiatul ăsta? Să plec, totuși?

Maria: Încearcă, ce ai de pierdut?

Ana: Nu știu, eu îs foarte credincioasă. Tot timpul mă rog și seara citesc din Biblie. Nu pot să încerc așa... Și, băiatul e... mai negru, așa... E englez, dar părinții lui îs veniți din Surinam.

Maria: Da?! Păi, și al meu e negru, fată! Dar mă înțeleg foarte bine cu el! Și eu îs credincioasă. Nu prea am timp să citesc Biblia, dar mă rog. Și fac de mâncare, ți-am spus... Numai că tare aș vrea să avem un copil.

Ana: Cum să nu poți?! Uite, am învățat-o și pe o prietenă de-a mea. Rugăciuni și mir, mir și rugăciuni. După o săptămână a rămas gravidă!

Maria: Da? Uite că am un mir foarte fain acasă! L-am și folosit...

Ana: Dar te-ai dat și jos cu mir?

Maria: Păi, ce, trebuie și... jos?

Ana: Sigur că da, fată! Te dai pe frunte și, pe urmă, te dai jos. Așa a făcut prietena mea și a rămas gravidă imediat!

Maria: Uite, Dumnezeu a făcut să ne întâlnim! Am un mir foarte fain acasă,... dar n-am știut! Cum ajung acasă, mă și dau cu mir! Și, pe urmă, dacă rămân gravidă, tare aș vrea să ne tragem la Deva. Poate îl conving pe bărbatu-meu.

Ana: Păi? Nu te-ai obișnuit cu Anglia?

Maria: Ba, nu pot să spun că nu, dar, parcă tot la Deva îs mai liniștită.

Și, uite-așa, din una în alta, nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul și frumoasele stewardese, care s-au mai fâțâit pe culoar să ne vândă cafele, băuturi, croissante și parfumuri, ne-au anunțat să ne punem centurile, că aterizăm la Luton.