Articol

M-am trezit, aşa, dintr-o dată, râzând. Pentru că mi-am adus aminte de o poveste. E de bine, pentru că aceasta dovedeşte că oricât de stresat şi nemulţumit ai fi, mai există resurse de amuzament şi bună dispoziţie chiar şi venind din trecut. Nu înseamnă că prezentul nu oferă motive de râs. Dar, ştiţi cum e, prezentul îţi scapă ca o apă printre degete, aşa că, pentru un râs sănătos, ai nevoie şi de memorie, de memoria întâmplărilor petrecute mai recent sau mai de mult.

Aşa. Zice că, în urmă cu ceva timp, pe vremea în care tăria regretatul mare actor George Drăgulescu, trupa de actori reşiţeni a fost invitată la un eveniment într-o comună a judeţului nostru frumos şi împădurit. Posibil să fi fost ceva, o rugă sau Ziua Internaţională a Morcovului, mă rog, o sărbătoare rurală cu muzică populară, învârtite pe sub mână, hore şi cu o piesă de teatru pentru culturalizarea maselor. La eveniment era prezent şi preşedintele Consiliului Judeţean din acea vreme. Nu mai contează cine, dar vă dau un indiciu, nu a fost Frunzăverde. Totul a fost atât de frumos, încât domnul preşedinte, pe fondul muzical al tarafului aferent evenimentului, a susţinut un discurs din care, în momentele muzicale de respiro, se auzeau fragmente de enunţuri pozitive. O să facem, o să dregem, o să fie bine! Şi cu Teatrul o să facem! O să fie bine! Foarte frumos!

Sărbătoarea s-a încheiat şi, noaptea târziu, actorii s-au îmbarcat în microbuz, pentru întoarcerea la Reşiţa. Au avut onoarea să fie conduşi pe şosea chiar de maşina preşedintelui. La un moment dat, undeva sub un cer înstelat, pe lângă nişte boscheţi plini de mister, maşina preşedintelui s-a oprit. În spatele maşinii s-a oprit şi microbuzul teatrului. Şoferul preşedintelui a coborât şi a venit la microbuz. I s-a deschis uşa. A zis domnu’ preşedinte să vă pişaţi! Rumoare, foială, dar şi comentarii favorabile... momentului. Directorul teatrului, care era şi el actor,... ce s-o mai ocolim, era regretatul Ovidiu Cristea, i-a rugat pe subordonaţi să nu mai cometeze atât şi să coboare, să nu se supere domnu’ preşedinte. Trupa a coborât cu relativă reţinere, dar şi cu relativă voioşie, şi s-a aliniat pe marginea şoselei, în dreapta preşedintelui, pentru executare! Vreo două actriţe s-au fofilat undeva mai în noapte. În sfârşit, treaba s-a făcut bine, cu entuziasm reţinut. Cele două maşini şi-au reluat drumul spre Reşiţa. Dar, surpriză! După vreo 10 minute, maşina preşedintelui a oprit din nou. Şoferul a revenit la uşa microbuzului. A zis domnu preşedinte... Râsete, dar şi proteste. Hai, măi, dă-o dracu’ de treabă! Nu ne vine... Cel mai vocal era George Drăgulescu, cel care, având în vedere talentul şi cariera sa îndelungată, chiar îşi permitea să spună orice în teatru. Nu vreau! Şi nici nu mai pot!, zicea George. Hai, măi, George, tocmai tu să-mi faci probleme! Te rog frumos! Hai, încercaţi, că un pic tot iese!... Rugaţi frumos, ca să nu facă probleme, actorii au ieşit pe aliniament. Fiecare şi-a jucat rolul cum a putut. Noapte înstelată, parfum de izmă creaţă şi salvie, cântec de greieri. O poezie! Şi peste ţârâitul monoton al greierilor, s-a auzit vocea părintească a domnului preşedinte: Ei, cum îi, băieţi?! Ce-i mai bun pă lume decât să te p... în natură?!

Şi, cum ziceam, cu filmul acestei poveşti în minte, m-am trezit râzând. Ce vremuri! Ce preşedinte charismatic, dar şi ce director! Şi ce mai actori!