Articol

Chiar astăzi, am deschis o postare de pe fluxul FB şi am nimerit într-un blog. Bloggerul făcea un sondaj printre cititorii săi cu privire la oraşul din România în care le-ar plăcea să trăiască. Omul, cu bun simţ, recunoştea că nu e un studiu sociologic ştiinţific, ci o discuţie mai largă între prieteni. Şi i-au răspuns sute de cititori, menţionând peste 500 de oraşe. Mulţi dintre aceştia au scris şi motivele pentru care ar fi ales să locuiască într-un anumit oraş. Ce să vezi, printre opţiuni am regăsit şi Reşiţa şi Caransebeş şi Oraviţa! Evident, opţiunile sunt subiective şi multe dintre ele ţin de nostalgii, de vieţi deja trăite.

Sigur că propunerea este un joc de imaginaţie, a mai fost făcută şi de alţii, dar, ca orice joc, are şi înţelesuri demne de luat în seamă. Iar dacă aduni multe, multe subiectivisme la un loc, acestea dau răspunsuri obiective. Adică, trebuie să fie motive obiective pentru care atâtea păreri subiective s-au coagulat în jurul unei idei comune. Jocul bloggerului încă nu s-a terminat, e încă în desfăşurare, şi clasamentul nu a fost încă stabilit. Totuşi, parcurgând lista cu opţiuni, în viteză, nu am putut să nu remarc o evidenţă: oraşele cel mai des menţionate sunt din Ardeal! Iar oraşul bănăţean Timişoara e la loc de frunte. Bucureştiul apare menţionat o dată sau de două ori(!). În rest: Sibiu, Cluj, Timişoara, Oradea, Braşov! De ce oare?! Cred că pentru ceea ce aceste oraşe încă păstrează din întâlnirea fecundă cu Occidentul! E de bine! Oricât de balcanici am fi noi, românii, prin structură, religie şi muzică populară, tot tindem să fim / să devenim occidentali. Înţelegând prin „occidental” aplecarea spre ştiinţă şi cultură.

În contextul situaţiei, nu se putea să nu mă bântuie şi pe mine încercarea de a răspunde la întrebare. Şi ca să nu mă apuc de calcule raţionale şi ecuaţii, având şi eu componenta sufletească balcanică, am răspuns repede, intuitiv. Şi mi-a ieşit: 1. Sibiu; 2. Timişoara; 3. Oradea. Hmm! Adică, nu-i bine! Dacă mi-ar plăcea Sibiul, ce mai caut la Reşiţa? Mai ales că Reşiţa nu seamănă cu niciunul dintre oraşele menţionate. Şi am găsit răspunsul la fel de repede: într-un oraş, oricât de mic sau de mare, ardelenesc, bănăţean, muntean sau moldovenesc, nu te ţin clădirile, ci oamenii. Oamenii pe care îi iubeşti, te iubesc, îi cunoşti, te cunosc, te apreciază, te invidiază, te bârfesc, te ajută, te contrazic. Desigur, dacă numărul celor care te contrazic îl depăşeşte pe cel al căror te aprobă, oraşul devine inconfortabil. Dar tot ai un motiv să mai stai; să dovedeşti valoarea ideilor tale.

Problema mare apare atunci când oamenii încep să plece. Când constaţi că Reşiţa e mai mult în altă parte decât la Reşiţa! Această constatare este, de fapt, un sentiment. Iar sentimentul acesta nu depinde nici de Primărie, nici de Consiliul Judeţean. Depinde de spiritul ce se revarsă pe străzi, în pieţe, în parcuri, pe feisbuc. Primăria şi Consiliul Judeţean primesc şi ele dinspre stradă acest sentiment şi se lasă influenţate de el. De exemplu, am văzut că Sibiul şi Timişoara se simt la ele acasă. Iar despre Timişoara nu putem spune că are vreun primar genial!

Reşiţa, pe vremuri, în anii ’60-’80, deşi era urâtă, se simţea la ea acasă! Astăzi, nu prea! Zici că a plecat în vacanţă şi a lăsat poarta deschisă. Ideea cu „Deschide Reşiţa” nu e rea. Doar dacă pe poarta deschisă intră mai mulţi decât ies!