Se vorbeşte zilele acestea despre faptul că un investitor turc ar fi interesat de ceea ce a mai rămas din fosta întreprindere de la Oţelu Roşu. Adică, de instalaţiile cuptorului electric de elaborare a oţelului. Nu de hala în care se află oţelăria electrică, nu de laminorul de vizavi, nu de liniile de cale ferată, de podurile rulante ori de locomotivele care deserveau pe vremuri uzina.
Turcul ar vrea doar cuptorul electric şi, deşi mi se pare aberant, ar fi dispus să plătească vreo 19 milioane de euro, dar nu să facă oţel la ...Oţelu Roşu, ci să-l duc la el acasă pentru acelaşi lucru. Sincer, nu cred că investitorul în cauză îşi doreşte asta. În primul rând, dacă are bani mulţi, aşa cum se aude, de ce nu îşi cumpără o instalaţie nouă, performantă şi cu grad de fiabilitate înalt? De ce s-ar lega la cap cu o afacere ca aceasta, care a ajuns în faza la care cioclii îi pregăteasc drumul spre groapa istoriei?
Problema e cu mult mai complicată decât o putem rezuma într-o ştire de presă. Soarta uzinei din Oţelu Roşu produce emoţie în rândul unor anumite categorii sociale de pe Valea Bistrei şi, din când în când, unii simt nevoia să o readucă în discuţie. Să o expună ca zvon, să o plimbe prin presă ca pa fata mare bună de măritat, iar după ce trece emoţia să o închidă în cutiuţa fermecată.
Personal, nu cred că această uzină, după unii, combinat după alţii, va mai funcţiona vreodată. Niciodată în istoria post-privatizare a metalurgiei româneşti nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Să ne uităm la Călan sau Călăraşi ca să ne facem o imagine a dezastrului. Uzina din Oţelu Roşu a „murit” nu în momentul în care au plecat ruşii de la Mechel, ci în ziua în care au încetat protestele de stradă. În acel moment a început agonia trambalării de la un proprietar la altul.
Iar ce se întâmplă astăzi vine să confirme zicala: „ce a mâncat lupul e bun mâncat
RSS Feed