Articol

La prima citire s-ar putea presupune că am introdus o notă de ironie în titlu. Aşa şi este, am lăsat această portiţă de interpretare întredeschisă, introducând două elemente oximoronice (oximoron – figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruneţi şi aparent incompatibili), pentru că, nu-i aşa, ce-are de-a face fotbalul cu filozofii şi filozofia!

Ieri seara, am întârziat de la o întâlnire comemorativă dedicată scriitorului Gheorghe Zincescu, pentru că am fost la stadion să văd un meci de fotbal din Cupa României, între echipa locală CSM Şcolar Reşiţa şi Pandurii Târgu Jiu. La stadion a fost sărbătoare, fiincă echipa reşiţeană a câştigat după prelungiri şi lovituri de departajare de la 11 metri. După meci, cu aproape o oră întârziere, am ajuns la întâlnirea cu scriitorii, care se desfăşura într-o atmosferă solemnă, şi m-am simţit puţin vinovat. E vorba despre vinovăţia aceea care te cuprinde când îţi dai seama că, poate, nu ai făcut ce trebuia, că te-a durut în cur de solemnitatea şi importanţa pe care trebuia să o acorzi unei mari personalităţi, cu atât mai mult cu cât te mai şi lauzi că regretatul ţi-a fost şi prieten. Am rămas cu această vinovăţie, meritată, dar, trebuie să recunosc, că la fotbal, am sărbătorit şi eu cu învingătorii. Iar bucuria victoriei am simţit-o deplin.

Pe de altă parte, mai am şi prieteni care mă ceartă că sunt interesat de fotbal, fiidcă, spun ei, tot cu o notă ironică, fotbalul e pentru proletari! În acest caz, evident, termenul de proletar având sens peiorativ. Dincolo de faptul că proletarii nu merită să fie ironizaţi global, am nişte informaţii cum că fotbalul, chiar dacă reprezintă o încleştare fizică şi exprimă o bucurie simplă, după unii, rudimentară, a fost şi este subiect de interes şi pentru filozofi, scriitori, muzicieni, mari artişti. De exemplu, în urmă cu mai mulţi ani, am citit un text scris de Andrei Pleşu, care se arăta uimit de faptul că mentorul său, filozoful Constantin Noica, se uita la meciuri! Chiar aşa scria Pleşu: „Vă daţi seama, marele filozof, Constantin Noica, se uita la meciuri!” Apoi, zilele trecute, acelaşi fel de uimire îşi exprima muzicianul Petre Sbârcea, care, într-o prelegere usţinută la Reşiţa despre marele dirijor Sergiu Celibidache, spunea contrariat că dirijorul se uita cu pasiune la meciuri de fotbal, dar nu numai că se uita, ci povestea cu entuziasm despre perioda din tinereţe când dădea goluri, fiind jucător la o echipă din Iaşi. Iar Sergiu Celibidache este considerat un geniu al artei dirijorale, dar şi un filozof, pentru că în câteva interviuri şi-a exprimat o fosrte persoanlă filozofie despre lume, o lume alcătuită din vibraţii.

Nu mai caut prin bagajul meu cultural, nu mai caut nici pe Google, dar, cu siguranţă sunt multe persoanlităţi ale ştiinţei şi culturii care apreciază fotbalul. Ca să nu o mai lungesc, chiar coordonatorul Cenaclului Semenicul, scriitorul şi criticul Gheorghe Jurma, cel care le apare multora drept un sfinx umbros şi impenetrabil, este un pasionat spectator al meciurilor de fotbal. Serile de cenaclu se ţin joi, iar dacă joia se nimereşte câte un meci din Cupele Europene sau vreun derby din Liga I, Jurma îi întrerupe pe vorbitorii care bat câmpii ori vorbesc prea mult: „Hai, mai repede, că începe meciul!”

Deci, îi cer lui Gigi Zincescu să mă ierte că am întârziat, căci şi lui, poet, scriitor şi inginer filozof fiind, îi plăcea tenisul de câmp. E drept, un sport mai aristocratic, dar, tot o confruntare între adversari. Oricât de mult ne-ar preocupa înţelegerea lumii, se manifestă în noi gena aceea ancestrală care ne împimge la competiţie şi care se hrăneşte din victorii.