Articol

Cum să ne fi gândit acum 30 de ani că la Caraşova va poposi într-o bună zi preşedintele unei ţări? Şi nu al unei ţări oarecare, ci al uneia care nici măcar nu exista. Părea o utopie, mai ales că în satele craşoveneşti nu ajungeau nici măcar prim-secretarii de la judeţ, să nu mai vorbim de vreun membru din Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Şi, apoi, de unde atât interes pentru acest ţinut cu relief calcaros, deloc bun pentru agricultură, fără alte bogăţii naturale ale subsolului? Ori pentru nişte oameni care trudeau mult şi fără spor acasă şi la fabrică şi care vindeau scoruşe în faţă la Hehn şi lapte la abonament?

Marele atu al oamenilor acelor vremuri era hărnicia. I-am cunoscut. Cei mai mulţi erau muncitori necalificaţi, sau cu un curs de calificare de trei luni, dar munceau unde era mai greu în fabrică şi ingenioşi când trebuiau să improvizeze una-alta. Ziua lucrau la pădure sau pe palma de pământ pe care o aveau pe lângă casă, iar noaptea trăgeau la şaibă, la fabrică. De odihnit se odihneau pe autobuzele cu care făceau naveta. Practic, cucuiau jumătate oră la dus şi tot atât când se întorceau de la lucru. Rareori îi vedeai supăraţi. Toţi erau prieteni. Rude. Uniţi şi nu puneau la suflet glumele spuse pe seama lor. Nu aveau multă şcoală, din acest motiv păreau izolaţi de restul colectivului din care făceau parte, dar te puteai bizui pe ei mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, Europa nu mai este cea de dinainte de 1989, iar Dumnezeul lor catolic le-a pus mâna în cap, cum se spune. Noul stat apărut ca urmare a dezmembrării Iugoslaviei, a simţit că e nevoie de ei la construcţia şi reconstrucţia Croaţiei. După modelul german, Franjo Tudman, primul preşedinte croat, a avut grijă să-i (re)aducă acasă (la origini), le-a dat masă, casă, locuri de muncă şi cetăţenia ţării sale. Încetul, cu încetul au prins cheag, copiii s-au educat pe cheltuiala statului croat, emanciparea a venit de la sine, lucru care se vede de la o poştă în satele craşoveneşti de astăzi.

În acest context  s-a înscris vizita Kolindei Grabar-Kitarović. Preşedinta a venit la Caraşova să vadă locul din care, în urmă cu 20 de ani, au plecat spre Rijeka, Zagreb, Split ori Zadar craşovenii, cetăţeni onorabili şi respectaţi în ţara pe care o conduce. Nu i-a găsit pe ei, ci pe cei care au rămas acasă să aibă grijă de nepoţii care într-o bună zi vor urma exemplul părinţilor, fraţilor şi rudelor şi se vor întâlni cu toţii la ţărmul Adriaticii, unul al fericirii pentru ei.

Ieri, deasupra Caraşovei plutea parfum de scoruşe, scăldate de soarele galben al unei toamne de neuitat, semn că lumea se schimbă, însă mereu rămâne aceeaşi.