În anii ’80, din secolul trecut, era un băiat ca toţi băieţii, inginer într-o fabrică reşiţeană, se apropia de 30 de ani şi era necăsătorit, ceea ce dădea bătăi de cap părinţilor. În fiecare zi, când familia se aşeza la masă, fie tatăl, fie mama, deschideau discuţia despre situaţia nenormală a fiului lor. Îl lăudau că şi-a terminat şcoala, dar îl certau că nu se-nsoară, aşa cum face lumea. Ce, vrei să rămâi fată mare în casă?!, răsucea tatăl cuţitul reproşurilor în rană, făcându-l fătălău pe tânăr, iar mesele se consumau cu nervozitate şi cu ceartă. Până când, văzând că băiatul nu poate sau nu ştie cum să-şi găsească o mireasă, părinţii au început investigaţiile, au întrebat în stânga, în dreapta şi au găsit o fată numai bună de măritat. Părinţii ei erau gata să o dea, iar fata, asistentă medicală, era de acord să fie luată. Familiile au făcut schimb de fotografii şi au aranjat întâlnirea decisivă. Părinţii băiatului au cumpărat o casetă chinezească de porţelan, cu înflorituri, foarte la modă pe atunci, şi-au luat inginerul şi au plecat în vizită la familia fetei. Bună ziua! Bună ziua! Serviţi o prăjitură, un cico? Poate un lichior? Servim! Uitaţi ce casetă frumoasă avem, e o mică atenţie, vă rugăm să o primiţi din partea noastră. De fapt, e din partea băiatului, dar ştiţi cum sunt tinerii de azi, mai ruşinoşi. Mulţumim frumos, primim! Bătrânii s-au aşezat în sufrageria cu bibelouri, la o cafea, la o tărie, iar tinerii au fost dirijaţi în camera fetei să se cunoască. (Băiatul, un bun amic de-al meu, mi-a povestit mai târziu cum a decurs discuţia cu domnişoara.) Fata i-a expus din start obiectivul ei de viaţă. O să mâncăm un an, un an şi jumătate, numai un iaurt pe zi, ca să ne cumpărăm maşină, a zis duduia. Dacia 1300. Lucrurile fiind clare, n-au mai lungit discuţia, băiatul şi fata au ieşit în sufragerie, au mâncat câte o prăjitură în tăcere. Cam încordaţi, dar, aşa-i la negocieri. După ce părinţii au mai vorbit despre secetă, şi-au luat la revedere şi oaspeţii au plecat.
Na, cum e, îţi place fata? Nu-mi place! De ce? Băiatul le-a povestit că fata vrea să-şi ia maşină, mâncând exclusiv iaurt cel puţin un an. Tata a zis că nu-i rău faptul că fata e econoamă, dar, toţi au fost de acord că omul mai trebuie să mănânce, din când în când, şi cârnaţi. Şi măcar o zupă pe zi!, a spus mama băiatului. Aşa că, au convenit că nu-i o partidă bună şi l-au trimis pe băiat să ia înapoi caseta de porţelan chinezesc. A costat o grămadă de bani! Inginerul nostru n-a vrut, a zis că e ruşine să iei înapoi un cadou, dar, timp de o săptămână-două, atât l-au bătut la cap pe băiat, până când acesta s-a dus şi a cerut caseta. I-au dat-o fără nicio obiecţie. N-ai luat fata, nu vrem nici noi caseta pe degeaba!, au fost corecţi părinţii domnişoarei-lapte-acru.
În anii ’80, din secolul trecut, era un băiat ca toţi băieţii, inginer într-o fabrică reşiţeană, se apropia de 30 de ani şi era necăsătorit, ceea ce dădea bătăi de cap părinţilor. În fiecare zi, când familia se aşeza la masă, fie tatăl, fie mama, deschideau discuţia despre situaţia nenormală a fiului lor. Îl lăudau că şi-a terminat şcoala, dar îl certau că nu se-nsoară, aşa cum face lumea. Ce, vrei să rămâi fată mare în casă?!, răsucea tatăl cuţitul reproşurilor în rană, făcându-l fătălău pe tânăr, iar mesele se consumau cu nervozitate şi cu ceartă. Până când, văzând că băiatul nu poate sau nu ştie cum să-şi găsească o mireasă, părinţii au început investigaţiile, au întrebat în stânga, în dreapta şi au găsit o fată numai bună de măritat. Părinţii ei erau gata să o dea, iar fata, asistentă medicală, era de acord să fie luată. Familiile au făcut schimb de fotografii şi au aranjat întâlnirea decisivă. Părinţii băiatului au cumpărat o casetă chinezească de porţelan, cu înflorituri, foarte la modă pe atunci, şi-au luat inginerul şi au plecat în vizită la familia fetei. Bună ziua! Bună ziua! Serviţi o prăjitură, un cico? Poate un lichior? Servim! Uitaţi ce casetă frumoasă avem, e o mică atenţie, vă rugăm să o primiţi din partea noastră. De fapt, e din partea băiatului, dar ştiţi cum sunt tinerii de azi, mai ruşinoşi. Mulţumim frumos, primim! Bătrânii s-au aşezat în sufrageria cu bibelouri, la o cafea, la o tărie, iar tinerii au fost dirijaţi în camera fetei să se cunoască. (Băiatul, un bun amic de-al meu, mi-a povestit mai târziu cum a decurs discuţia cu domnişoara.) Fata i-a expus din start obiectivul ei de viaţă. O să mâncăm un an, un an şi jumătate, numai un iaurt pe zi, ca să ne cumpărăm maşină, a zis duduia. Dacia 1300. Lucrurile fiind clare, n-au mai lungit discuţia, băiatul şi fata au ieşit în sufragerie, au mâncat câte o prăjitură în tăcere. Cam încordaţi, dar, aşa-i la negocieri. După ce părinţii au mai vorbit despre secetă, şi-au luat la revedere şi oaspeţii au plecat.
RSS Feed