Articol

După Revoluţie am asistat la apariţia unui fenomen străin nouă până atunci, cel al acordării titlului de cetăţean de onoare. Cei mai buni dintre cetăţenii oneşti ai oraşului au fost răsplătiţi de consilierii locali cu acest titlu onorant. Moda a prins repede, Consiliul Judeţean s-a adaptat din mers şi, începând cu anul 2003, au început să curgă titlurile respective, pentru merite deosebite, recunoscute şi dincolo de graniţele judeţului. Primarii şi consilierii din mediul rural n-au stat nici ei cu mâinile în sân şi au procedat în consecinţă cu cei mai destoinici şi mai realizaţi fii ai satului.

La început, fiind ceva nou, cu totul deosebit faţă de ce ştiusem până atunci, eram impresionat şi emoţionat de importanţa momentului. Mă gândeam că oamenii aceia făcuseră ceva pentru noi toţi, că se rmarcaseră într-un domeniul sau altul, că erau deţinători de premii şi diplome obţinute la nivel naţional pentru a fi ridicaţi la rangul acestui mic Oscar în plan local. Cu deosebirea că în locul banilor şi cadourilor scumpe, ca bonus la acel titlu, laureatul circulă gratuit pe mijloacele de transport (în cazul comunelor nu e nevoie pentru că nu există decât căruţe şi şarete şi mai puţin autobuze), au intrare liberă în sala de spectacol şi primesc şi un loc de veci, tot gratuit, asta dacă nu familia hotărăşte altceva. Decât nimic, sunt bune şi facilităţile astea! Sigur, nu oricine primea un astfel de titlu. Erau căutaţi cei mai buni.

Cu timpul, însă, acordarea acestui titlu a căzut în derizoriu. Consilierii, fie că au început să-l politizeze, fie că l-au tratat cu îngăduinţă, în funcţie de simpatii şi de interesele de grup. Au tot coborât ştacheta valorilor şi competenţei celui premiat până s-a ajuns la situaţia hilară ca să fie propuşi inclusiv copii pentru aşa ceva. Pare greu de crezut, dar este adevărat.

La ultima şedinţă, cea din octombrie, consilierii PSD de la Caransebeş au adus în discuţie posibilitatea acordării titlului unor copii care s-au remarcat în competiţiile sportive, la nivel naţional şi nu numai. Iniţial am crezut că nu înţelesesem bine. Cei care avansaseră o astfel de idee păreau oameni responsabili şi cu scaun la cap. M-am înşelat, scaunul era sub fundul lor şi nu acolo unde spune zicala românească.

Să-l faci cetăţean de onoare pe un tânăr sportiv care, între noi fie vorba, nu ştiu dacă înţelege sensul acestei distincţii, e ca şi cum l-ai răsplăti pe un pensionar la împlinirea vârstei de 100 de ani cu o noapte fierbinte la un club de fiţe. Pentru micii performeri există o altă cale pentru a le recunoaşte meritele şi a-i recompensa. Una-i una şi alta-i alta. Sau, ce are coada vacii cu prefectura? Bineînţeles, nimic, dar când vrei să fii mai cu moţ, să arăţi că îţi pasă, la modul declarativ, de copiii de astăzi, lucrurile se schimbă, iar politicienii ştiu să se folosească de situaţiile mai deosebite, inclusiv de copii, să câştige capital de imagine şi de încredere.