Articol

Zilele astea am tot trecut prin centrul civic al Reşiţei acolo unde, seară de seară, se derulează programe artistice, specifice sărbătorilor, susţinute de elevii, mai mici sau mai mari, ai şcolilor reşiţene. O idee bună a organizatorilor, menită nu doar să evidenţieze talentul unor copii şi strădania dascălilor, ci să şi anime serile friguroase cu cântcele şi voia bună.

Ceea ce nu-mi place este faptul că începând de la prichindeii din ciclul primar şi până la elevii de liceu, colindele şi cântecele învăţate sau nu dinainte sunt rostite în limba engleză. Moşul este întâmpinat cu urare în limba bătrânului Will, care, la rândul său, în scenetele montate nu prea ştie să vorbească româneşte. Şi dansatorii, cu excepţia celor îmbrăcaţi în costume populare, se zbenguiau pe ritmuri de melodii străine. O coregrafie care nu are nimic în comun cu sărbătorile de pe la noi. Ce-i drept, şi alţii au colinde şi cântece de pahar şi de petrecere, dar, să-mi fie cu iertare, nu le cântă nimeni ca noi românii. De asta nu înţeleg de ce, măcar acolo unde suntem şi noi buni la ceva, nu ne exprimăm româneşte. Este adevărat, nu toţi copiii cântau şi dansau pe melodii americăneşti, însă majoritatea făceau acest lucru. Pe de altă parte, nu copiii sunt vinovaţi, ci educatorii lor, cei mai în măsură să-i înveţe să simtă şi să iubească tot ce e românesc.

E o modă, apărută imediat după 1989, când la petrecere îi spunem party, în loc de An Nou ne adresăm cu New Year, iar în loc de Sărbători Fericite urăm Marry Christmas! Moda nu e singulară. Ne aminteşte de perioadele în care, vorba poetului, ai noştri tineri învăţau la Paris, nod la cravată să-şi facă, iar când se întorceau acasă, vuia târgul de „furculision” „lingurision” „fripturision” şi alte franţuzisme în mare vogă. Nu este chiar rău ce se întâmplă, însă în minte îmi vin vorbele unui coleg de breaslă, Mircea Cavadia, de la care am avut multe de învăţat: vorbeşte şi scrie româneşte! 

Reversul medaliei e că, în timp ce mulţi români plecaţi departe de casă lăcrimează când îl aud pe Ştefan Hruşcă cu al său Lerui-ler, copiii din ziua de astăzi, rămaşi acasă, se întreabă cine e şi ce vrea nenea ăla cu părul mare şi cu sumanul de cioban care cântă la televizor.