Articol

În ultimii ani, în Centrul de Plasament „Casa Noastră” Zăgujeni s-au întâmplat lucruri oribile. În 2016, o adolescentă din centru s-a sinucis, aruncându-se de la etajul IV al unui bloc din Caransebeş, pe când se afla în locuinţa unui bărbat în vârstă. Anul trecut, în octombrie, un băieţel în vârstă de 11 ani s-a spânzurat cu şireturile de la adidaşi de tocul unei uşi, iar acum, aflu că mai multe fete au fost racolate de proxeneţi în vederea prostituării.

Asta e doar partea oficială. Cea văzută şi cea cunoscută datorită acelor întâmplări incredibile. Ce-o fi fost de-a lungul anilor în spatele zidurilor acelui Centru de plasament, doar Dumnezeu ştie. Câtă suferinţă s-o fi adunat în sufletele acelor năpăstuiţi ai soartei şi câte lacrimi au vărsat în anii petrecuţi acolo pentru a face pasul spre moarte, tot doar bunul Dumnezeu ştie. Poate or fi ştiut şi educatorii, asistentele medicale, paznici ori femeile de serviciu, şi cu siguranţă au ştiut, dar nu au spus nimic pe considerentul că aşa e într-o casă de copii. Iar dacă au spus, au făcut-o vorbindu-i de rău ori ca să-şi sperie odraslele de acasă, mofturose la mâncarea şi care nu vor să doarmă la prânz. După toate întâmplările, oficiale, subliniez, am convingerea că educatorii de acolo au mâncat pâinea statului degeaba. S-au mulţumit să meargă la serviciu, să mute hârtiile dintr-o parte într-alta, să se îngrozească de comportamentul copiilor de acolo, să consemneze sinuciderea celor doi, să răspundă la întrebările ofiţerilor DIICOT legate de fetele care se prostituau. Şi cam atât. Suficient pentru a aştepta să le vină lefurile lună de lună şi să le meargă vechimea. Zic, căci altfel nu-mi explic atâtea grozăvii într-un timp atât de scurt.

Şi mai e ceva. Întâmplările n-au avut loc înainte de 1989, să poată fi acuzat regimul comunist, şi nici în anii ’90, când perfidul Occident „vâna”ororile din casele de copii, ci în zilele noastre, după 28 de ani de libertate. Concluzia? Nu regimul contează, ci omul, care în cazul de la „Casa Noastră nu există.”