Articol

Nu mi-au plăcut uniformele. Însuşi termenul uniformă conţine în el ideea de uniformizare adică de golire de conţinut şi depersonalizare. În uniformă nu mai eşti tu individul, cu propriile calităţi şi defecte, ci un număr într-un grup, cu defectele şi calităţile grupului. Încă din şcoală, ca şi mai toţi colegii mei, am fugit de uniformă sau, atunci când uniforma era impusă cu stricteţe, încercam să ne afişăm diferenţa printr-un accesoriu, o insignă, nişte nasturi diferiţi şi, bineînţeles, prin frizura originală. În acea vreme, o freză cu părul în bucle, peste urechi, era suprema formă de manifestare a independenţei de sistem şi a originalităţii elevilor băieţi. Dar şi sistemul lupta din răsputeri cu tendinţele noastre de manifestare a individualităţii; diriginţii şi directorii de şcoală având ca principală misiune prinderea elevilor băieţi de perciuni şi trimitera lor la frizer. Fetele luptau altfel cu uniformizarea, îşi scurtau fustele, mimijupa era în vogă, şi îşi ascundeau bentiţele. Oricum, la fete, diversitatea coafurilor era permisă, aşa că fiecare fată ieşea din rând cel puţin prin coadă, codiţe, coc sau breton.

Desigur, locul vizibilităţii maxime a uniformei este armata. Şi nu se poate armată fără uniformă! Din punctul meu de vedere, armata este o prostie care vine din copilăria istorică a omenirii. Este, totuşi, o prostie necesară, fiindcă oricât s-ar fi micşorat Terra, încât ajungi în câteva ore de la un colţ de lume la altul, diferenţele de viziune şi înţelegere a vieţii şi a lumii, care duc la diferenţe de interese, sunt atât de mari, încât nasc conflicte imposibil de rezolvat cu vorba bună. Împotriva Statului Islamic, de exemplu, nu poţi lupta cu vorba, când el, islamistul, vine cu bomba legată la brâu! Aşa că, avem nevoie şi de armată. Ca o paranteză, când eram copil preşcolar, unul din visurile mele cele mai mari era să am în dulap o uniformă de militar, una de miliţian şi una de pompier! Şi un costum de cowboy, pe care eu tot la uniforme îl treceam. Atât eram de prost încât eram convins că dacă aş fi avut aceste uniforme aş fi fost fericit şi admirat. De altfel, din vremuri străvechi, până în zilele noastre, femeile proaste admiră uniformele de ofiţeri. Sunt acele femei care cred că o unifomă şi aparteneţa la un grup de forţă dau forţă şi valoare unui bărbat. Nu zic că toate femeile care admiră sau iubesc militarii sunt proaste. Numai acelea care îi iubesc pentru uniformă. Şi sunt multe.

Acuma, revenind la pompieri. Pentru că am amintit de unifroma lor şi pentru că, ieri, i-am văzut luptând admirabil cu flăcările. Adică, unii luptau admirabil, alţii mai plictisiţi. Dar luptau! Şi până la urmă au izbândit. Celor care nu au aflat încă, le spun că ieri a izbucnit un mare incendiu pe un deal din apropierea Reşiţei. Au ars păduri şi păşuni uscate. Focul a fost stins de pompieri, cărora li s-au alăturat pădurari şi cetăţeni civili. Pompierii erau atât de aproape de vălvătăi, încât focul le pârlea sprâncenele. Loveau flăcările cu nişte prăjini în vârful cărora era prins un petec de postav. Bătaie corp la corp. Au câştigat pompierii. Aşa că, n-am ce zice, trebuie să spun că mi-au câştigat respectul. Ei, pompierii, nu uniformele lor! Dar, pentru că înţeleg necesitatea de a purta uniforme şi căşti de protecţie, recunosc că am reînceput să privesc cu simpatie uniforma de pompier.